Urechea mea este o frunză încă neînmugurită.
Vibrează la fiecare zgomot ca un vis în somn.
O simt trosnind când beau apă rece, cristalină
Și seara când ascult constelațiile palmei tale.

Tatăl meu este dintotdeauna mai tânăr decât mine.
Când îl visez îmi pare un coleg dintre amici.
Deși îi crește în frunte un corn cât lumina lunii
Și i se aprind focuri în ochi ca în ancestrale invazii.

Brațul i se desface în palme și se prelungește în dește.
O rădăcină înfiptă adânc în imaginația cititorului
Legănând în flori pictate timpul. Perdele-n ferestre
Se umflă. Camera ca un balon de aer curat plutește.

Pretutindeni se risipesc în cădere pași de copii.
Fulgi de porumbei speriați ridicați în stol efemer.
Ascultă și tu cum toate se-nalță. Ascultă cu fruntea!
Cum vinele tatălui se întind în noua mea viață!

În acest dans iubesc pretutindeni ca două aripi
Care în tandem valuri încrețesc și revin peste lume.
Numai timpul se așează ușor și tăcut din idealuri
De jur împrejur tot mai intim îmbrățișându-ne.