Îngenuncheată-n pragul ușii
Cu obrazul răsucit spre gura mea
Ți-am pus sărutul ca pe o icoană
De pe iconostasul sufletului
La vecernia din seara învierii.
Și tu pesemne, neatinsă
Te-ai ridicat în picioare,
Ai prins aripi de înger și surâzând
Mi-ai mângâiat buzele,
Cu degetele subțiri fără ecou
De teamă să nu se clatine
Echilibrul gestului
Care coborâse în genunchi.