se făcea
că serile erau din ce în ce mai blânde
ca timpul uneori cu oamenii
când cădeau la picioarele noastre fremătând
că pietrele se ridicau vorbind fiecare în limbile lor
iar oamenii se îndreptau care-ncotro
și tot nu dădeau importanță timpului nepăsători
că setea mea se preschimba în sare
precum odată o femeie uitându-se înapoi
și-atunci
și-atunci reușeam să te scriu
și-atunci reușeam să te scriu
pe ploaie
și tot nu știam
și tot nu știam și nici nu voiam să mă mai găsesc
căutându-te
printre laturile ființei
tuturor trecătorilor

și totuși
gândul mă știa