Doamne
e unu jumate am obosit hai să facem pace
eu nu te înjur tu îmi găsești un loc să fie
numai al meu
nu neapărat pe lumea aceasta în viața aceasta în trupul acesta poate să fie oriunde numai să
stau naibii pe loc și să vomit peroanele
infectelor gări în care nu am avut curaj să cobor

cam așa mă rugam pe culoarul pustiu
ca un sicriu oamenii toți
dispăruseră fiecare banchetă ducea cîte un mort
nu era nimeni să aprindă o lumînare
numai eu singurul viu singurul
singur
desenam oameni cu degete răsfirate

și în tăcerea tocată de roțile trenului picioarele
îmi tremurau la gîndul că mă voi întoarce
în mine picioarele îmi tremurau de prea
multe ore îmi țineam de urît în întuneric
mă oglindeam și-mi spuneam mă, emi, mă
tu chiar n-ai de gînd să îmbătrînești iar
Dumnezeu rîdea de parcă
i-aș fi spus bancuri cu blonde

lumina
difuză cioplea cearcăne pe chipul meu și al
sfinților îmi spuneam că viața e o gară imensă
în care lumea așteaptă
ba un loc la cușetă ba un hamal pentru suflet
doi copii se încurcau printre picioarele mele
eu nu știam de unde să cumpăr bilet
peronul avea dalele cenușii mucalit
i-am făcut cu ochiul i-am spus din tine
am să fac un poem

același mers monoton ca un cîntec de leagăn pentru cei
ce nu pot să doarmă sau care au toleranță
la anestezice
colindam de nebun prin trenul care spinteca
noaptea în căutare de oameni ca un balaur trezit
pentru o gustare tîrzie
mă opream pe cîte un chip adormit îmi venea
să-i străpung craniul să văd ce se află acolo
poate un gol ca al meu poate nimic

m-am așezat cu capul plecat la prima stație
buzele s-au oprit în mijlocul strofei și
mi-a venit să urlu: termin-o, Doamne,
cu gările astea

doar gîndul că voi ajunge la tine ținea sufletul
priponit ca un cal nărăvaș
am închis ochii mi-am imaginat că acasă
miroase a pască și cozonac
eu miroseam a gară supraaglomerată unde străinii se
întîlnesc din priviri și fac schimb de vieți
picioarele îmi tremurau de prea
multe ore mă pipăiam să văd dacă nu cumva
eram mai bărbat sau poate mai bun
lumina aducea viața în oameni eu
mă stingeam ca o brichetă
uzată

la capăt de linie ți-am explicat că
aș vrea să fii mama copiilor mei
ai rîs brb ai plecat eu m-am gîndit că
drumurile sînt suma unor schimbări
de la o schimbare la alta cîte
o bornă de la o bornă
la alta cîte o groapă comună în care stau
necrozate
speranțele noastre de-a valma