sînt atît de departe de voi
încît m-am pierdut și pe mine pe drum
sufletul o rogojină sfințită
îmi zboară prin pădurea asta de scrum
roșie durerea spintecă se întinde
o pojghiță sfășiată de vînt
cînd mă opresc o clipă fugară
din urmă revine ultimul cuvînt
aș vrea să fie totul un sus fără jos
s-aud universuri prăbușindu-se lin
în rămășițele mele de os
cum o ploaie de aur răsare senin
iar atunci cînd albastrul mă linge pe piept
un balaur de mătase țintuit în safire
un vifor de stele să zboare prin mine
s-adorm răstignit într-o haină de mire