această moluscă a nefericirii
se cațără pe noi
ne intră pe ochi pe nas pe gură
timpul se-ndoaie de spate și urlă
vedem ca prin vis trupul alb
al iubirii din urmă
sfîrtecat de zile în brațele ei
ca o rochie de mireasă însîngerată
legîndu-ne rana picioarelor
amputate în glumă
într-o nuntă pe viață și pe moarte
cu norii coborîți prea aproape
apoi rupe din noi
un fel de fluier
mai mult os decît carne
să ne adoarmă să ne cînte de piatră
înainte de a se închide ca o floare nebună
încă o dată în cămașa sărată
a oglinzilor de sidef
dintre coastele noastre
pentru a nu pierde în sincopă
dreptul minim la răscruce