Apusul urcă umerii pământului
mușcați de depărtare

singurătatea scoasă din fisurile pietrei
se ghemuiește în oase

curg gânduri ciupite de nesomn
prin ochi
doruri mișcătoare
răsfoiesc scrisori
sărutate în colțul paginii

întunericul respiră liniștea
rezemată de lumina lămpii
în rondul odăii
timpul cu mâinile la spate
ca un fluture și-a abandonat zborul
pe floarea vârstei
depolenizează trupul
să dăruiască visului aripi colorate