Cum în pieptul meu e o cuşcă în care este captiv un leu, atunci e musai că trebuie să mă nasc din nou, pe când zăbrelele ar fi doar jumătatea unui paradox, sau nişte ramuri de mesteacăn, sau o colibă din trestie, sau o pară. O să îmi iau atunci, desigur, umbrela, şi o să ies în ploaia asta de primăvară, bucuroasă de propria-mi naştere, şi-o să mă adăpostesc într-o cafenea micuţă, cu vedere la şosea, şi-apoi o să las liberă şi umbrela, să îşi caute alt posesor, unul care nu a cunoscut niciodată vreun paradox, ori vreun mesteacăn, ori vreo colibă, ori perele.
Îmi voi bea liniştită cafeaua, singură şi liniştită, lăsând liber un pahar de suc de grapefruit, care, desigur, nu va aparţine nimănui, un nimeni fără chip, cu ochii albaştri ascunşi sub omoplaţi, care mă va privi mereu şi mereu, de după oglinzi fără chip, oglinzi albe ca oamenii, ca oamenii şi leii fără chip, cu ochii albaştri ascunşi sub omoplaţi, pentru că aşa a vrut păguboasa natură.