Dragii mei oameni,
curând tavanul va ninge pioneze roşii,
nu mai ninge demult cu lână rotundă,
nu mai ninge aşa cam de atunci de când unii ne-am dus la dracu-n pranzic,
iar alţii ne-am atârnat de piciorul lui Dumnezeu.

N-a fost prea bună distanţa... Şi când a fost,
n-am spus la nimeni de frica braţelor în plus.
Am uitat cu toţii de ce am ales să punem munţii între noi şi apele între obraji.
Când ne-am amintit,
am aprins motive de rămânere între o lumânare la morţi şi una la vii,
ne-am transmis iubire prin western union,
am încheiat până la gât sufletul, să nu răcească,
şi i-am schimbat cifrul.

Când vom termina ultimul cub de pădure
şi ultimul cal de jar îl vom mânca,
o să aruncăm amintiri la lupi,
dar numai dintre acelea îngrăşate de uleiul icoanei.
Jivinele le vor privi milos,
ne vor lăsa în singurătatea noastră
şi-o să ne îngroape roşul cu feţele albe în sus
ca pe nişte bare de salam mucegăit.

Înainte ca aburul din adânc să ne iasă pe nări,
vom vedea cum ciorile mănâncă împreună,
cum lupii urlă împreună,
cum plopii aşteaptă împreună,
cum pietrele tac împreună.

Şi va ninge cu pioneze roşii.

Să nu scoateţi limba,
să nu întindeţi mâna!