femeie cu plânsetu-n râset
lăsată în prag să aștepți nevenirea lui
spală-i cămășile
întinde-i-le în fața casei
lungi scrisori de dragoste cu cerneală simpatică
o cerneală îmbibând aerul a chemare
precum junghierea vițelului gras

femeie, pune încă un tacâm pe masă și
lasă îngerilor hrana
poftește tăcerile lui să se-nfrunpte
din coaja uscată a acestor ceasuri
așează-i și perna
lângă capul tău
cruce a ultimei nevoințe

vei învăța să iubești ușile închise
în spatele cărora lacrimi se scurg ca o măduvă

nu plânge
în crevasele ochilor nu crește iarbă
doar tălpi ce vor să te scufunde
timpul, femeie, nu tocește pietre
el sculptează oglinzi
în care îl vedem pe celălalt
învățând cum să zboare spre noi
la vecernia lebedelor răstignite în larguri