Părintele Fotea a venit în parohia noastră de pe băncile școlii. Încă de la primele slujbe enoriașii remarcaseră că stăpânea meseria „la sânge”. Nu tu bâlbe, nu tu timpi morți…, nici nu realizai când se scurgeau câteva ceasuri. Dar și ce cuvântări ținea! Atingea profund, dar nu brutal, folosind o grămadă de pilde, cam pe toți cei aflați pe cale să intre în stăpânirea Diavolului, de la bețivii comunali, care stăteau zilnic în fața bufetului cu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomanii care își târau prin judecăți, din te miri ce, megieșii sau neamurile… Pentru că-și găsi credincioșii cam rupți de lume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruța la oraș, părintele îi anunță că le va face și o gară în sat. Linia ferată șerpuia printre prispele lor, dar trenurile treceau glonț, hurducându-le casele de chirpici din temelii, fără să fi oprit vreodată. Evident, nimeni n-a stat să creadă o iotă din promisiunile preotului „cel nou”, dar undeva în jur de un an „cursele personale” staționau pentru două minute în „Halta Popii”. A bătut, pentru asta, sute de drumuri la ministere, CSP, institute paranaționale, a făcut memorii și a stat cu zilele în antecamerele unor mari demnitari „de partid și de stat”. Devenise cunoscut la cele mai înalte niveluri și autoritatea morală îi crescuse pe măsură. Intervențiile pentru o repartiție de butelie, de lot pentru casă sau pentru obținerea unui loc de muncă pentru tinerii enoriași erau bagatele. Forurile comunale și județene nu-l prea puteau refuza. Dacă totuși se întâmpla, în câteva zile venea cu semnături ministeriale de la București. Acum, e adevărat, niciodată nu era deplasat în solicitări, dar erau mai tot timpul pe undeva la marginea regulilor sau nu aveau un precedent clar. Nefiind hapsân (mersese până acolo încât, uneori, să oficieze gratis sau să „dea rest” dacă aprecia că unul îi dă vreo sumă în neconcordanță cu puterile lui), deveni adulat de toată suflarea satului. Cam 10-15 ani a ținut povestea aceasta. După „revoluție”, lumea se-nrăise ceva de nu-i adevărat. Pe hudițele glodoase și liniștite de altădată apăruseră ca din pământ crâșmele particulare. Tăriile industriale erau la putere, iar măgăoaiele îți luau auzul, cu manele, și în zi de lucru și sărbătoarea. Cu vorbă bună n-a avut nici o șansă părintele. Rugă apoi șeful de post să facă ceva pentru a le retrage autorizațiile măcar bodegilor din vecinătatea bisericii, pentru că nu-și mai putea ține slujba nici cu ușa și geamurile închise. Pentru că n-a reușit, i-a luat de gât pe „patroni” și s-a bătut pe bune cu „consumatorii”. Unuia i-a mutat o falcă, altuia îi fisurase două perechi de coaste și uite așa începuse cu judecățile prin tribunale. Mai în vară prinse unul la cosit iarbă în țintirim și îi aplică (laicește) un „cap în gură” de-l lăsă fără dinți. Inspecțiile „de sus” curgeau gârlă și începu să primească avertismente și mustrări. Dar atât. Părintele Fotea se apăra strașnic. Singur, fără avocat, chiar și în procesele penale. Sfinția-sa terminase Dreptul (la fără frecvență) și știa bine cum se pune problema. Nu ți l-ar fi pocnit acum cu martor pe unul, nici în ruptul capului. În geanta neagră, din piele, pe care o purta mereu cu el, stăteau cuminți, alături de molitfelnic și patrafir, Codul penal și Codul de procedură penală. Numai să-l fi văzut oțărându-se pe unul ori să-l fi auzit înjurând prin preajmă-i, că-i făcea încadrarea (juridică) „pe loc”: „Ha, ha! Io-te ici, la lege: infracțiune!...”, jubila bătând cu arătătorul în foaia cu textul incriminator. „Te bag la beci, ca popa, de la trei la șase luni! Și să știi că acțiunea se pune în mișcare la plângerea băiatului (mea – n.n.) pe care am s-o fac uite-acușica...”