mă văd şi-acum rapsodul fără grai,
adolescentul beat de tari iluzii.
visam că seara se sfârşea în rai
visau, la fel, aprilie şi duzii.

cumva, tu apăreai dintre livezi
purtând pe coapse zumzet de albină.
cu tine aduceai din pomi cirezi
din seva şi sfiala feminină.

eu te strângeam în braţe ca pe-o stea
tu-mi povesteai de dragoste albastră.
eu te pictam în primăvara mea
tu pieptănai exuberanţa noastră...

de-atunci trecură patruzeci de ani
şi nu mă vindec îngero de tine!
îmi pare că aud prin suflet răni
când iese mânzul dorului din mine.