Trase la iubita lui fără vârstă. O cunoscuse într-una din primele sale călătorii. Pe chipul său se imprimaseră urmele anilor şi lipsurilor, dar ea rămânea neschimbată. Simplitatea ei şi chipul palid o făceau frumoasă în ochii lui vorbitori, clipind vesel sau mustind de dragoste. Îl primea, o dată pe an, ca pe o sărbătoare. Se gândea la toate întâlnirile dintre ei; vedea o singură noapte, repetată mereu. Nimic schimbat. Îl primea cu aceleaşi feluri de mâncare, ritualul împerecherii era priponit în gesturi identice; retrăiau prima lor noapte în cele mai mici amănunte. În ochii ei la fel de visători, el rămânea neschimbat. Îi citea pe buze cuvinte fără înţeles, dar prin care, bănuia el, i se dăruia în întregime. Dimineaţa, o lăsa în pat ca pe o zână adormită. Făcând abstracţie de tot ce se întâmpla în restul anului, se gândea doar la boarea unui vis frumos, reluat imediat ce se termina.
Acum, când respira aerul tare al dimineţii admira Pintenoaga ce ronţăia ogrinji şi era fericit. Noaptea, care tocmai se sfârşise, pentru el, dura cât un an, cât o viaţă fără griji.
Plecă spre iarmaroc. Urmărea, la primele raze ce colorau cerul în nuanţe de curcubeu, urmele Pintenoagei în roua de pe câmp. Uita noaptea alături de ibovnica sa fără nume. Amintirile vii, dar trăite parcă, de multă vreme, de o altă persoană, îşi pierdeau voluptatea la apariţia zorilor. Era aruncat în aceiaşi neagră existenţă de spectator al existenţei fără noimă. În afara acelor imagini pierdute, precum macii într-un lan de neghină, oamenii căpătau dimensiuni ciclopice, iar faptele se pierdeau în mii de semnificaţii.
Soarele bătea spre amiază, când el zări de pe culmea unui deal, de unde drumul de colb cobora şerpuind, vârtelniţa mare cu boldul axului împodobit cu un pentagon de panouri pictate naiv cu distracţiile ce se puteau găsi în văiuga împresurată de mulţime.
Fojgăiala curioşilor fila pestriţ în ritmul unei muzici intermitente. Din norii de miere curgea zgârcit o ploaie de aur. Îndrăgostiţii se izolau de lume construindu-şi ziduri din cărămizi roz. Îşi populau universul cu tot soiul de fiinţe minuscule care, prin drăgălăşenia lor, îi îndemnau să procreeze. Plantau piersici înfloriţi ca, spre sfârşit, să-ţi schimbe între ei crenguţe de salcie, să se despartă, căutându-şi cochilii gigant în care să aştepte uscarea pomilor proaspăt plantaţi. Rămâneau acolo în bocetul pletelor albite şi ucideau0 în neştire rândunele.
Pescari sobri îşi aruncau undiţele într-o fântână părăsită. Rareori, prindeau florile însângerate, aruncate de o tânără fată cu fruntea lipită de ghizdurile reci.
Flăcăii blonzi loveau îndârjiţi maşinile de box. Perechile tinere preferau vârtelniţa cea mare cu bold aurit. Unii adăstau la umbra căruţelor împodobite cu ţoale multicolore, cu ochii pierduţi în spectacolul nimicurilor ţipătoare.
În faţa cortului circului, doi coloşi, pe jumătate arlechini, sfărâmau pietre în pumni şuguind cu bătrâna ghicitoare asaltată de fetele de măritat, gata să-şi dezbrace spoiala de frumuseţe pentru a-şi vedea sufletele reflectate în deplinătatea sentimentelor hidoase.
Printre curioşi, Mutul îi zări pe cei trei mirmidoni, încinşi cu brâul frăţesc al jurământului. Se bucura de răstimpurile în care gălăgia gesturilor înceta subit. Artificii inutile ardeau neîntrerupt. Un cal neobişnuit de înalt îşi purta stăpânul spânzurat de hăţuri. Simţea cum Universul devenea plat, iar chipurile fade. Mirarea, entuziasmul copilăresc şi lipsa de reţinere erau petalele unei flori respingătoare. Bătrânilor li se topeau picioarele, se transformau de vii în orhidee. Predicatorii blestemau forfota păcatului; rupeau veştmintele de pe femeile frumoase şi arătau lumii ruşinoasa faţă a prihanei. Aprindeau focuri de paie în care, invocând purificarea, se aruncau demonstrativ. Încercară să incendieze şi cortul circului, dar bătură în retragere în faţa ciclopilor arlechini.
Copiii veseli struneau în aer funigei uriaşi. Numeroşi pitici cu chipuri respingătoare meştereau de zor o scară pentru a schimba culoarea cerului. Zânele crescute din trunchiurile unor sălcii fără vârstă, filtrau seva Pământului şi se întreceau în profeţii apocaliptice cu Hofmănoaia. Pentru a putea face faţă valurilor de preziceri dureros de precise şi înspăimântătoare, vrăjitoarea îşi scoase din spatele cortului oglinda. Din apele ei răsăreau nuferi de lumină. Rama de abanos, sculptată de mâinile a zeci de meşteri, înfăţişau cele mai inedite feluri de a muri. Sticla prindea viaţă, prezenta fiecărui privitor una din metodele înfăţişate pe ramă. Lipsea culoarea.
Se priveau în oglindă şi plecau îngroziţi, cu privirile rătăcite. Moartea era văzută, aşa cum era în realitate, rece şi crudă pentru unii, caldă şi senină ca un somn dulce pentru alţii.
Rareori, câte un tânăr ieşea cu chipul aprins de vedenii mai importante decât ultimele clipe.
Fără a şti prea bine pentru ce se formase coada, Ghigea plăti obolul şi intră urmat de mirarea celor care-i descoperiseră neputinţa de a vorbi. Ajuns în faţă, bâjbâi orbeşte scenele sculptate în abanos, fără a lua în seamă imaginile schimbătoare, derulate pe suprafaţa netedă. Doar chipul ibovnicei sale îi atrase atenţia spre ceea ce se vădea cea mai importantă zi a vieţii sale, reluată ritmic din acelaşi moment. Astfel, retrăi amurgul grăbit de dorinţă, noaptea schimbându-şi vălurile voluptăţii şi dimineaţa întoarcerii în sclavia realităţii. Sfârşitul, întrezărit în nuanţele decorurilor cenuşii, îl lăsă rece. Ieşi grăbindu-se spre el.
Atacat de zeci de libelule, din stolul care se abătuse asupra iarmarocului, inundând văiuga cu sclipiri de ametist, se apropie scârbit de Pintenoaga. Ea fornăi răbdătoare şi gata înhămată.