Simt valuri spărgându-se, prăbușindu-se,
Izbindu-se, strivindu-se peste mine ca peste stânci.
Simt ape învolburate scurgându-se prin ochi
Trăgând cu ele pămnântul, cerul și timpul.
Rămân înfipt în mine. Nemișcat ca un munte
Mă tocesc, mă rup, mă sfâșie, mă sorb
Aceste treceri ce nu contenesc.

Palate de aur de jur împrejur se plimbă prin cer.
Piramide, catedrale, castele, cetăți aleargă.
Femei pline, femei despletite, femei frumoase.
Cai în turme, stoluri, stoluri de pești prin aerul-apă.
În membre subțiri, în propte, bastoane, în atele
Tot mai sus și mai departe plutind.

Brațul meu puternic ca un ac imens coase ceruri
Și trage coastele cailor, un fel de cortine prin gene.
Sunt croitorul de haine din piele de mări și oceane.
Ochii îmi sunt porturi pentru astronave interstelare.
Când ridic pleoapele o pădure de picioare aleargă,
Ca un stol speriat de sub frunte.

Mă simt o talpă stricată care niciodată nu calcă.
Plină de muște. Un cer de stele care poartă cu sine
Ideea de pas, ideea de trecere, ideea zilei de mâine.
O talpă pusă în ramă în care piciorul nu mai există.
Tumefiată, mov, grena, cenușie, sculptată în ochi.
Munte care își smulge pereți vii.