Mie nu mi-ai luat vorba din gură, Virgil. Și nici eu altcuiva. Transmiterea asta … culturală a ideilor are un grad prea mare de perisabilitate. Îmi permit să gândesc așa, de unul singur și de capul meu. Mediocru sau genial, cine poate ști? Și, mai ales, cine poate da asemenea verdicte, fără să clipească? Eu știu cine, dar nu spun… Haidem, totuși, să deschidem ochii un pic mai mult. Atac la persoană poate fi și atunci când: 1. – nu se face o critică a textului respectiv ci a “modului de a scrie”, așa, la general, fără nici o referire sau orice altă legătură (stilistică, prozodică, fonică, fonetică etc…) cu textul în cauză, în trei-patru rânduri îngălate și pline de exprimări ambigue. Consider că astfel de “exegeze”, bineînțeles refăcute atât stilistic cât și calitativ, ar trebui să-și găsească loc în articole separate, poate chiar cu acceptul autorului recenzat (sau în prefața volumului de poezii al autorului, desigur, după gust). 2. - sub masca exegezei se aruncă expresii comparative, cu sens peiorativ (exemple: “ca un saltimbanc”, “ca un copil maturizat prea devreme”, “ca un tractorist cu basca ruptă în dreptul stemei”, “ca un padișah în haine de țață” etc.). Bineînțeles că ele pot fi apoi “zaharisite”(“dulcegărite”, după cum am înțeles de la comentator actualmente harnic, viitor editor pe acest site), se pot găsi argumente “irefutabile” pentru un anumit sens (de înalt nivel hermeneutic, obligatoriu – de exempu: “tractoristul e cel care dă profunzime scrisului, el sapă adânc, brazdele sale sunt ezoterisme peste care se așază, afânat, pământul altor civilizații, basca sa ruptă e o coroană placată cu modestie, cu simplitate, așa cum fiecare cuvânt, de esență, este o nestemată a lucirilor frunții dezgolite, parțial, numai și numai pentru inițiați” – lumea cade pe spate, aplauze din primele rânduri, mângâieri pe cap din lojă), deși intenția a fost alta. E și aici un corolar: - dacă, întradevăr, intenția nu a fost aceea de a jigni, atunci comentatorul în cauză, lăsând larg deschise porțile acestor sensuri, fără să-și de seama, poate fi acuzat nu atât de atac la persoană, cât de neglijență și/sau inteligență submediocră … Ce înseamnă atunci a critica un text? Cum toți se pare că vorbim “aceeași limbă”(?), mă refer “la critica considerand” că îmi pot permite ca, până va reveni Vladimir cu ideea sa de mare amplitudine culturală nedezavuată și plină de propuneri concrete, să redau aici, din memorie, unele idei ale celor ceva mai apropiați genului (Caius Dobrescu, Gabriel Coșoveanu), anumite reguli (exprimate în Dilema veche de acum aproape un an), în speranța că poate vor fi de folos viitorilor editori (măcar pe viitor), precum și comentatorilor de nădejde ai acestui site, înainte de statuarea deja anunțată: 1. Trebuie evitată lipirea de etichete, pentru că este o diferență esențială între spațiul public și cel de natură informală sau pur personală. 2. Nu se acceptă utilizarea, în comentarii, a “disprețului suveran” – a “kitsch-ului acru” – ca un soi de pastișă cioraniană. Acest gen de manifestare nu se ridică la standardele inteligenței adulte. 3. Trebuie evitată caricatura (caricarea, ca procedeu), precum și tendința de a ridica aceste caricaturi la rangul de realități, ca o autoevidență. Absolut orice persoană, idee, valoare poate fi făcută să pară, cu o relativă ușurință, un model de idioțenie. 4. Trebuie evitat cu strictețe discursul urii. El este un discurs de tip delirant, nu întotdeauna lipsit de argumente – de tip canibalic (impulsul de a “ucide” și “devora” adversarul). Când discursul atinge patetismul biologic, saturat de referiri sau aluzii viscerale, e semn de trecere peste cota de avarie. Observația se potrivește și discuției despre idei. De obicei, obiectul discursului delirant urii nu este reprezentat nici de ființa în carne și oase, nici ideile ei, ci un amestec paradoxal, dar inextricabil, între cele două. 5. Defectele, handicapurile, particularitățile fizice trebuie lăsate complet în afara dezbaterii publice în jurul literaturii. Spațiul public trebuie să rămână rațional. 6. Discursul de “îndrăgostit”, chiar dacă nu este la fel de periculos și șocant moral ca discursul urii, reprezintă o deformare a bunului gust și a bunului simț, în comunicarea intelectuală – se poate trasa o limită nu numai în privința erosului trupesc, ci și a celui intelectual. Admirația trebuie să își facă loc numai în spațiul intim, altfel se cade în trivializarea spațiului public – bazat pe un ethos, la origine stoic, al autoconținerii. 7. Trebuie evitată “obsesia înjurăturii” – este un reducționism care elimină bazele modernității intelectuale. 8. Criticul literar trebuie să fie “cuviincios” și nicidecum ironic cu orice preț. 9. Trebuie evitată pomenirea, chiar subînțeleasă, printre rânduri, a meritelor personale dar și, mai ales, a frustrărilor, precum și autoplasarea în scenarii protocroniste. 10. Poartă-te în cuprinsul comentariilor critice ca și cum ai evolua într-un vast cenaclu, între privitori, unii inocenți. În comentarii apar clivaje, nuanțe. Toți am încălcat, unii mai mult, alții mai puțin, aceste legi nescrise, pe care ar fi trebuit să le știm de când lumea, fără să ni le intabuleze “cultural” cineva. Poate de acum încolo va fi altfel. Sărbători fericite!

Referitor la ceea ce ar trebui să nu existe pe site, comentariul anterior al domnului supranumit „actaeon” deține anvergura unui exemplu evident. Între „Iti voi vinde un secret” și „cei care aleg sa-si vanda micimea sufletului pe aici” nu există oponență, ci dezvăluiri turbulente ale firii, ale inconștientului, drapat în impresii, imprecații, neargumentări și retorism: - „Ma declar inca o data uimit de ceea ce imi este dat sa vad...” – pregătirea discursului, prolog ce emite scenic aglomerarea declarativă a conținutului; - „Iti voi vinde un secret” – nuanță mercantilă și frivolă sub masca familiarismului sfătos; - „...in mod normal analiza unui text ... impune un efort de intelegere a continutului materialului si nu numai o citire pe diagonala... Dumneata ai realizat toate acestea?” – „clamatul efort de ințelegere” al unui anume text a avut drept rezultat, în cazul acestui comentator rămas uimit și cu semne de întrebare inutile, o singură referință privind textul în cauză, și anume că e „o poezie despre care cred ca recitata fiind si-ar desavarsi frumusetea” – adică „Ana are mere”? - și mai ce are Ana? - nu știm, că a plecat să le mănânce, lângă „colaceii din cuptor". Ne va spune după ce își va desăvârși digestia, despre ce și cum. - „Sau prezenta sub acest text tine doar de orgoliu si narcisism...?” - deja o anumită poziționare demiurgică, deși cu livrea, cea a autorizării „prezenței” sub text (adică: „tu ce cauți, mă, pe aici, ai bilet?”); - „...bati campii acum si nici macar nu o faci cu gratie.” – „baterea câmpiilor” nu e susținută, aici, nu e argumentată (desigur, ne-am obișnuit), iar grația care, într-o confruntare literară, e dată de eleganța de stil, trebuie contorizată neutru, asupra acesteia neputându-se pronunța, în mod obiectiv, niciunul dintre cei implicați; paradoxal, „grația” e "abuzată" chiar de către cel ale cărui „grații” sunt rezumate fundamental și cacofonic - atrag atenția că expresia „bati campii si nici macar nu o faci cu gratie” e cunoscută, ea fiind preluată, fără ghilimelele de rigoare (meteahnă veche, proverbială aproape), din vocabularul specific unui alt comentator, de pe „agonia” (I.P.); „...dumneata ramai sclavul aparentelor, al intelesului comun, literal...” – iarăși inducerea unor simple impresii personale, pentru că nuanțele interpretative, dezvăluite în detaliu, anterior, au rămas la fel de străine comentatorului sau sunt eludate până la punctele semnelor de întrebare „și/sau” din comentariul meu precedent; ”...hai sa nu prostituam in asa fel cuvintele incat sa ne limitam la un limbaj sarac ci mai degraba sa tindem spre imbogatirea acestuia asa cum este si firesc intr-o lume civilizata” – domnul comentator setează ilogic sensurile și pare a nu avea cunoștință de faptul că „prostituarea cuvintelor” înseamnă, în primul rând, utilizarea lor nerațională, în construcții semantice ambigue; trebuie precizat că „îmbogățirea limbajului”, în accepția acestui comentator, constă în „saltimbanc” sau în „copil maturizat prea devreme”, precum și în construcții cacofonice puerile, exemplificate deja („critica considerand”); - „Problema grava este insa alta... te invit sa faci un efort mental si sa te intrebi:” – incercări de largă respirație cerebrală, decisă, a problemelor proprii, a uimirilor, permutate către preopinent – da, aici intervin „problemele grave”, ale eludărilor, improvizațiilor personale cu alura oneroasă, întrucât: 1. Pe acest site nu am făcut decât un singur comentariu, care este o analiză neconvențională și neutră, dar precisă, legată strict de textul în cauză. Se poate verifica. Așa că toate retorismele grosiere ale comentatorului referitoare la modul meu de a comenta pe „hermeneia.com” sunt standardizate teatral, au fond mimetic inclus, cu ochii înălțați, rugător, spre divinitate și gradul de salubritate tinzând, asimptotic, către 0, dinspre minus. 2. Comentatorul se miră, iarăși, riscând să rămână astfel incomod poziționat, de faptul că nu au existat „reacții” asemănătoare, dar uită să precizeze dacă la alte texte a postat același comentariu sau nu. Și, până la urmă, de ce să nu-l fi postat? Cele 4 rânduri și jumătate având, în lipsă de altceva, măcar calitatea de necontestat a interschimbabilității: „E pana la urma felul tau de a expune viata ca aporie, contorsionand limbajul pentru a reda sensuri pe o multitudine de nivele hermeneutice... un fel de reprezentatie a unui saltimbanc care descopera viata cu profunzimea unui copil, maturizat prea devreme de o iarna deloc blanda... o poezie despre care cred ca recitata fiind si-ar desavarsi frumusetea.”- actaeon Rog frumos ca, solidar din punct de vedere literar, autorul care a mai zărit acest comentariu sub textul său să îmi explice de ce nu a „reacționat” asemănător mie. 3. Indiferent dacă acel comentariu a fost elogios sau denigrator, intențional sau nu, el este de neacceptat din cauza: neargumentării, banalității, simultaneității sensuale aproape grotești, fapt explicat pe larg anterior. E de preferat o critică aspră, dar pe text, cu argumente, nu cu impresii și etalări de măști friabile. - „E caraghios ca nu constientizezi ca genul acesta de comentarii de care esti atat de atasat incalca tocmai punctele 2, 4, 7 si 8 din "programul" enuntat de tine.” – „caraghios” e de ce comentatorul a sărit din enumerare celelalte puncte, putând susține, la fel de veridic, „încălcarea punctelor 1-10”; - „Lasa domnule la o parte accesele astea de orgoliu aiurit” – încă un model de exprimare confuză: nu se spune clar ale cui sunt „accesele astea de orgoliu aiurit”- putem presupune că e o autocritică luminată (s-ar traduce în „lasă-mă, domnule, în pace, așa sunt eu, orgolios și aiurit, mai tinerel și fără experiență, trebuie să fiu înțeles”), exprimată îmbucurător, chiar dacă tardiv; - „genul de exprimari tendentioase (sa le zicem pe nume... barfe, stifturi, fitile)” – are loc aici o aplicare de etichete și perdele de fum, comentatorul în cauză, cunoscut în domeniul specificat, dând deja probe dublu veleitare, de exprimare: autoritară (chiar amuzant-amenințătoare – cea cu oponetul „micimii sufletești”) sau săritor-îndatoritoare (a se urmări și celelalte intervenții ale dumisale); exemplu de prezentare a meritelor, de captare a „bunăvoințelor”: „Celor pe care i-am invitat sa scrie pe hermeneia.com le-am spus ca aici exista un spatiu deschis...” – deci a făcut reclamă – omul ăsta chiar merită un sincer bravo din partea colectivității și nu numai... - „Te rog din suflet nu te mai fa de rusine cu o astfel de atitudine, macar pentru faptul ca pana una alta reprezinti comunitatea din Iasi.” – mod de exprimare patetic și fals, jenant pentru un adult; - „daca vei avea vreodata de ales intre mine si Dedal considera ca eu cedez toate potentialele demnitati de acest gen in favoarea sa” – același mod de prezentare, falsă, a pretinsei generozități, în condițiile în care e clar: autorul știe că așa numitul „Dedal” nu va ajunge niciodată în situația din enunț, din motive diverse (unul dintre ele este că „Dedal” n-are timpul necesar disponibilității spre această activitate, iar domnul „actaeon” este foarte bine...informat, și în această privință). Dacă „interesul” său pe „hermeneia.com” ar fi fost numai cel al scrierii, atunci „actaeon” ar fi putut exprima renunțarea la demnitățile editoriale, fără impunerea singuranțelor condiționale, așa după cum „Dedal” s-a exprimat deja. Propunerile cuprinse în „idee” sunt grile și grilaje irelevante, cu ascunzișuri subiective, ale cuiva care nu prea pare a avea alte griji (sau, dacă le are, ele sunt foarte mici, comparativ) ele s-au mai spus și cu alte prilejuri (ar fi trebuit ca buna cuviință a autorului – actaeon - să îl determine menționarea măcar a acestui fapt). Un singur amendament s-ar cuveni, la propunerea nr.1. Ca același termen de „neintervenție”, de 24 de ore de la postare, să fie aplicat, în primul rând, eventualilor comentatori, astfel încât aceștia să posede cel puțin premizele temporale ale citirii, înțelegerii, documentării și analizei argumentate pentru textul în cauză. Și e clar de ce o spun și va fi clar pentru toți cei care vor trece de acum încolo prin situații „de genul celei traite de mine pe hermeneia.com”. Vor fi din ce în ce mai mulți, dacă nu va avea loc acea „educare”, absolut necesară, după cum s-a văzut, a comentatorilor (mai ales a celor de genul „închipuit-cultur`nic`”). În concluzie, deși cu pretenții exhaustive, comentariul precedent al numitului „actaeon”, adresat, cel puțin neprincipial, nu autorului sub textul căruia s-a așezat sau „agorei”, ci altui comentator, păcătuiește prin patetism, exprimare condensată și arțăgoasă a frustrărilor, colaj hilar de servitute și autoritarism, falsitate, lipsă de echilibru și argumente, alternând zonele de protuberanțe nervoase gen filipică în derivă, cu cele de prefăcută cuvioșenie, are imanențe scolastice, dar și burlești, involuntare. E un exemplu de comentariu fără stil, majoritar grosier, de joasă ținută, cu haos al structurii, trădând grave dezordini interioare, un comentariu care poate face de râs nu numai pe autorul lui, ci și comunitățile în care își găsește loc sub impresia de auto-clamată autoritate. Atrag atenția, poate e cineva care nu observă, că m-am referit strict la comentariul anterior și nu la autorul său, „actaeon”. La mulți ani!