eu singură, cafeaua, răsăritul rotund la mine în geam. de cele mai multe ori lumină, multă lumină, prea multă lumină. ritualurile obișnuite, pe cînd tăcerea se numește dimineață. mă gîndesc la copii. știu, asta sunt și eu. nu mă cred deosebită prin faptul că scriu fără semne de punctuație, fără Majuscule și respirații în plus.

nu mă lua în serios. eu sunt omulețul care visează că va avea un prieten marțian, că se vor mai descoperi alte planete la distanță de 15 minute cu o navă cosmică, cu maxi-taxiul dintr-un capăt al chișinăului și pînă în celălalt. ce ascund eu în palme tu nu trebuie să vezi. este la fel de invizibil ca iubirea. tu crezi că e tristețe, cred că e tristețe, dar nu e, pentru că noi nu mai credem în nimic. într-o parte de zare oamenii abia își apasă ochii. în partea mea deja se încuie ușa pe dinafară, grăbit, după obișnuința de a ne grăbi să pășim între cadavrele realității matinale, consumate de alte timpuri.

uneori gîndim că e mai simplu să schițăm chipul iubit, decît să îl privim direct în ochi. de fapt, curajul este o raritate pe care dumnezeu ne-a dat-o cu dinții încleștați în orgoliu, sau nu ne-a dat-o deloc. cînd îți pictam portretul el prindea formă, îl făceam numai pentru că nu aveam ocazia a te cunoaște în realitate. cînd oboseam, îl sprijineam de peretele opus scaunului meu de unde îmi beam dimineața cafeaua. mi te închipuiam alături și asta îmi făcea oarecum ziua fericită.

privesc pe furiș bucuriile lăsate în urmă neatinse. mă tem să nu mi le ia cineva. doi pași înainte de orice tristețe rîd cu zgomot. mă opresc, îmi aleg o carte cu ochii închiși. o citesc în fotoliul meu de scris poezii. încercarea de a vorbi la timpul trecut sau viitor nu mă scutește de a suporta prezentul în felul în care îmi este dat să-l trăiesc.

poezia nu este un refugiu pentru oamenii răniți și nici nu va fi. m-am visat în cădere. am dormit pînă la impactul cu pămîntul. atunci am tresărit brusc, ca într-o mișcare de break dance. eram fierbinte rău și speriată. am făcut un duș. după asta nu am mai putut să adorm, fiindcă nici n-am încercat. îmi dezvoltam monologurile pornind în lumea lor fără centură de siguranță, oricum nu mă auzea nimeni.

se întîmplă să arunc obiecte mici pe fereastră, consecința fiind maximum un cucui, uneori îmi scapă și cioburi de noroc. atunci destinul meu se supără pe mine, zice că este incomplet, că am crescut mare și nu am voie să mă joc, să fiu un fluture să zbor simplu pînă la tine, să mă așez pe umărul tău îndepărtat și să plîng.