sînt zile cînd ne prelingem
pe umeri de-a binelea
dar ne oprim la timp și mușcăm din carne
pînă simțim albastru și
nimeni nu vede cum ne țîșnesc
flori din gură ca o adăugare
de lupte ale fericirii
mușcăm și sărim unul prin celălalt
ca nebunii dezbrăcați
în ce au mai bun
sărim precum niște cai de sticlă
printre ruinele unor veri cumplit de lungi
sîntem coridoarele unui spital
unite pînă la urgență
ne îmbolnăvim unul de celălalt
cu mîinile cu picioarele cu gura
cu fiecare bucată de piele
în care se moare
umerii ne sînt lipiți de retină
pînă la durere

apoi seara căutăm cu disperare
o logică dar vin
oamenii care nu vorbesc
și rămîn înțepeniți
în noi