creșteam pădure
blocându-i răsuflarea
ținând-o departe
departe…

mă ramificam, pieptănam vântul,
răscolind strigătul văzduhului strivit
de-o indolență

urletul suia din milioane de frunze,
coloană sonoră și verde
ce leagănă moartea

m-am rătăcit, singur, în tăcerea
pe care țipetele păsărilor o destrămau
nervură după nervură

acolo unde de niciunde se aude:
am luat fire de mătase să-mpletim la vise case
și din sfori doar închisori
pentru el,
gând rebel…