Dimineața devreme stau țeapăn la o răspântie –
un pieton tras pe linie moartă;
într-o mână îmi fumegă o țigară, în cealaltă – paharul din plastic;
adulmec aburii de cafea și gândurile-ncep să se miște alene,
aidoma șarpelui abia trezit din hibernare.
Stau la cheremul pustiului,
pe o margine de pământ, sub cerul-clepsidră,
sprijin umbra unui arbore dezfrunzit și petrec
torentul de oameni-mașini cu privirile unuia care
tocmai naufragiase într-o mare de-asfalt
ce sună metalic din inimă pe toate arterele
ceasul deșteptării.
Din când în când se oprește din gâfâit
în dreptul tâmplei mele stângi, nu zice nimic,
doar se uită prin mine, cumva straniu, la tot ce gândesc
despre el, după
își vede de drumul lui,
bătând pasul pe loc pe o bandă rulantă.
Stau între două stații-beton ce se privesc față în față
cu ochi de sticlă și văd
totul din mine, până ajung să mă doară în paișpe
de mașinile lor: 14 și 104, aflate mereu în întârziere,
de mașinile lor pline de oameni și de oamenii plini de sinele
lor mașinal.

Dimineața devreme timpul zboară asemeni săgeții albastre;
eu mă târăsc din urma lui, spânzurat de o bară,
pe niște roți ruginite care nu se grăbesc nicăieri, niciodată.
Mă opresc din rostogolire la o intersecție și aștept
să mi se facă roșu în fața ochilor.

Cu ghearele-nfipte în glezne,
o neagră felină mă trage de umbră-napoi,
să lucidizăm în tăcere nimicul
preț de încă vreo două nopți albe;
cățelul galben din față începe să bată
către portocaliu, mă îndeamnă să mă arunc,
beat de lumină, cu inima-nainte-n
ploaia de raze X,
tot așa cum se aruncase cândva Alexandr Matrosov
cu pieptul său larg deschis către lume peste ambrazură.

(În astfel de momente, spunea George,
aduci mult din profil cu unul
care tocmai băuse pe nerăsuflate
o cană zdravănă de ceai negru
amestecat cu stalinskaya)

Cobor scârbit din tramvai, urc într-un taxi,
telefonul sună a pagubă, șoferul răspunde
cu-njurături la apeluri ratate;
primesc o înștiințare prin sms: ai de efectuat
o ecografie-fulger întregii lumi,
trebuie să-i scanezi de urgență
trupul dezgolit pe jumătate,
jumătatea de suflet azvârlită la ghenă;
așa că vezi, fii atent ce faci cu arcașul ăla albastru, da?

Taxiul fuge în continuare pe străzi,
din urmă să prindă-o săgeată pulsând -
când negru pe alb, când roșu pe negru,
închid ochii și văd
cum se derulează-n mine imagini
cu viteza celor 512 nuanțe de gri pe secundă -
umbre ce se aleargă prin nesfârșite tuneluri,
umbre de sânge amestecat cu noroi
sub o ploaie de ultrasunete
ultimul răcnet.

Seara târziu trec pe lângă-o răscruce,
printre cele două stații-beton ce se privesc
față în față cu ochi de sticlă și văd golul din mine -
dejunul de care-am uitat
să mă apuc ca de o bară-n transport
pentru mai multă siguranță de sine
atunci când mă aflu-ntre semeni.

Sunt doar în trecere,
le răspund,și fac bine;
așa că nu vă mai obosiți
să mă-ntrebați ce și cum…
Noapte bună!