am început să-mi tai zilele de parcă aș fi angajat la primărie
să tai copacii bolnavi din oraș
trăiesc cu spaima că la viitoarea furtună mă voi prăbuși
peste firele de înaltă tensiune ori peste mașini
nu mai închid ochii nu mai visez astăzi sînt cressus
și tot ce visez devine real

de multă vreme duc un război dar nici acum n-am aflat
împotriva cui
pieptul e un aerodrom de pe care decolează păsări sinucigașe
în picaj luminează noaptea altora
stau ghemuit pe țeasta devenită podea
mi-e groază de momentul în care voi rămîne fără povești
pentru tine

dimineața un bătrîn strînge chiștoacele din fața redacției
dimineața strîng resturile celor care o vreme m-au locuit
ți-aș spune că oamenii sînt niște arderi necontrolate de vegetație
undeva la etajul opt cafeaua dă în clocot
mă surprind fredonînd un pitic atit de mic făcea baie într-un ibric
dumnezeule cît contează să ai pe cineva care de dimineață se gîndește la tine
e ca și cum moartea ar intra în pămînt de rușine
pentru că a venit după unu și
a găsit doi