treceam aseară pe lângă o biserică. una din cele două pe lângă care trec şi-mi fac şi eu cruce,
sunt în rândul lumilor,

una are grădina plină de flori, maci rozii, doar în acest iunie, adunat
la fiecare iunie de atunci, acum şi-n vecii vecilor,

cealaltă plină de câini care nu mă latră, acolo e preotul despre care zic oamenii că ar da caini şi pisici la slujba de duminică,
odată o femeie se băgă în vorbele mele cu prietenii mei - noi vorbim doar despre pisici -
am şi eu un pisic mi l-a dat preotul, la biserică mi l-a dat, se lăuda femeia, între timp mi s-a mai spus, creştinii cred că animalele nu au suflet, dar
ce e altceva sufletul decât chestia 'ceea pe care nu o vedem, nu o auzim, şi totusi o hrănim zilnic, cu toată dragostea -

despre dragostea mea însă n-aş scrie într-atât de multe cuvinte,
ca şi cum din ea va rămâne doar tăcerea dintr-o biserică

alteori mă uit la oamenii care îşi fac cruce, grăbiţi dimineţile să ajungă la joburi, acri, abia treziţi din somn,
cu o cafea în mână sau cu câte o pâine, seara, spre casă, şi mă întreb,
care e povestea femeii aceleia îmbrăcată în haine second hand, de are nevoie de trei cruci în staţia de la teatru,
ce poveste are bărbatul acela îmbrăcat business şi pentru cine îşi face repede o cruce
şi de ce, doamne, iubirea nu ne ajunge niciodată

apoi îmi imaginez cum din toate acele poveşti de viaţă, le decupez numai moartea,
îmi duc crucile zilnic, iar de ceva vreme, mă gândesc serios să şi intru