ne ascultau pe rând
vorbeam despre cum ne aşteaptă
în oglindă
când luminile se sting în ochi mari
într-un colţ speriat

unul s-a trezit cu întrebări
îmi era ruşine să-i răspund m-ar fi crezut ai mei
nebună
mă paşte pe orice câmp
cu vorbe neînţelese
vorbeşte mult şi mă dezbate din viaţă

când e obosit se urcă în spate să-l duc
aşa cum îmi duceam copiii la grădiniţă
niciodată nu m-am oprit să-i pun jos
până nu ajungeam

la noi drumurile merg prin glod

suntem de timp bun împreună
numai la procuratură mă lepăd de el
în prag
nu poate dar cred că îi este frică
să nu scape trenul

uneori nu mai am ochi pentru lume
şi mă întorc acasă
trec drumul de lângă spital şi morgă
dispare - apare cât ai respira
şi acolo aşteaptă pe cineva

aseară s-a ghemuit în braţe şi
s-a apucat de plâns
mi-a venit să-l dau uţa
cum ne dădea tata cândva pe picioare
poate adoarme într-un sfârşit