Cîtă dragoste în ură și cîtă ură în dragoste! Dacă s-a rupt coaja nu mai e ură. Arderea este însă atît de intensă încît nici nu te poți apropia. Cineva avansa ideea de helioză. (Ai un typo sau așa ai vrut să sune textul: urăsc aceste zilele inutile?)

erata: "al unui Pygmalion".

Să îți urăști propria dragoste e un lucru ce merită scris, iar Virgil Titarenco face asta aici cu măiestrie. Și vezi cum clocotește ura zgâlțâită din rărunchii unui trup zdrențuit. Căci aceasta face dragostea ce-i urâtă, nimicește orice alt sentiment. Cuvintele ori expresiile acestei uri clocotitoare, aproape nebunești, vin din două sfere semantice. Una este a diafanului și a unui sensibil aproape sublimat: "subțire", "caligrafic pe umeri...", "visuri", "pântec în care te plămădesc", "magma albastră a gândului", "seducător", "adulmecând", "o mie de șoapte", "strecurat" și bineînțeles "dragoste". A doua sferă este una a grotescului, a absurdului, a nonsensului, a nimicirii: "mâzgălesc", "negru demențial", "obsesiv", "bici", "zile inutile", "necunoscuți vulgari și anoști", "coaja ruptă a unei răni" și, respectiv, bineînțeles, "urăsc" repetat anamnetic, o ușurare, ca o încercare a dezlipirii de suflet a unei poveri interioare. Aceste două sfere semantice antagonice intră în contrast (chiar în expresii mixte ca "negru demențial de subțire", "biciul lui și o mie de șoapte", "strecurate infidel", "cancerul nopții", "cumplită apropiere" ș.a.), și poate tocmai pentru acest fapt, reușesc să dea unui sentiment foarte greu de definit, cum este ura, o expresie atât de puternică încât naște în cititor revelația descoperirii esenței unei trăiri care doar poetic, cred, poate fi descrisă. Iar aici e făcută cu supra măsură. Sentimentul pendulării urii înseși între o limită spirituală și una imanentă, între amintire și realitate, între potențialitate și golire de sens, își trage seva din același contrast. Opoziția dragoste - ură este opoziția dintre sublim și prăbușire, între extaz și agonie. Aici are loc zbaterea celui care trăiește sentimentul de ură, iar soluția se vede: alunecarea în poet, ridicarea celei mai ucigătoare arme care este cuvântul, retragerea cu torțe în poezie. Dacă dragostea este sentimentul regăsirii de sine în celălalt, ura este cel al pierderii, al distrugerii, al izolării sinelui într-o angoasă autodistructivă (dar, iată, productivă poetic) prin lipsa reflectării în celălalt. Această zbatere respiră din fiecare expresie a poemului, izvorăște din fiecare chinuită contorsionare sufletească descrisă și scrisă cu sânge acolo, ce-și găsește o inegalabilă expresie într-o formulă poetică ce se constituie și în centrul inimă al poeziei: "urăsc cuvintele care îmi vin în minte despre tine". Demult nu ma mai citit ceva atât de bun și de hrănitor. Un adevărat dans al cuvântului.