femeie muzicală sunt
îmi dansează nebunii pe oasele dezvelite în iarnă
stau ascunsă în colţul lumii şi privesc liniştită
cum oamenii cad
şi explodează
unii orbitor
alţii abia sesizabil

şi nu mişcă nimic în mine
toate stau neclintite
ca icoanele bătute bine în cuie, ca privirile insistente
ale unui bărbat pe trupul unei femei încâlcite

tot ce mă sperie este
privirea ta
tu, cel care mă cauţi dintotdeauna şi ştii
de mucegaiul crescut pe umeri
tu, cel care vii
şi mă conduci până la abandonarea totală
până pe marginea
scândurii fără să îmi pui măcar o ameninţare la tâmple

şi nu mai ştiu nimic de mine
de oraşul în care am crescut
de oamenii pe care i-am întredeschis
şi i-am pătruns până la sânge

pentru că nu trebuie să mai ştiu
pentru că de fapt
nici nu mai contează

se lovesc oasele noastre între ele
şi asta sună muzical
ca o pereche de cătuşe abia desfăcute