în geamăt de flori cazând într-o ploaie ființială
cu rădăcinile adunate la corolă
ca fetuși galactici în pântec de stele
așa
am adunat-o din genunchiul înserării
pe Sara
am iubit-o tăcut
cu pleoapele-nchise în vis
ea-mi spunea că-i este frig
și mai năștea câte-o stea... și tot așa...
și tot... așa...
în zvâcnet ocular o visam
o vedeam așa senină cu stelele vii în pântecul ei
pana când Sara se făcu mică
mai mică decât bobul de nisip din timpanul dimineții
și-a fost prima zi, după noaptea în care
stelele toate au curs din pântecul ei.
aș fi vrut să o strig, cu glasul titanului Atlas
să-nvârt luna până când să ajungă
înspiralată sub talpa
ființei ei
dar ea-mi șoptea că încă-i este frig
și stelele toate o împungeau
să-și scoată bărbatul
dintre coaste.
Comentarii
Virgil -
poate am eu la ora asta o dispoziție mai aparte sau poate am înțeles din textul tău lucruri atît de frumos ascunse încît a trebuit să mă opresc. Este evident, după părerea mea că încă te mai frămînți cu modul de a te exprima dar eu cred că textul merită remarcat, îndeosebi pentru fluiditate.
poema -
privesc gestul dvs. de a evidentia textul ca pe un semn de incurajare.
lucian -
in acest poem se simte vastitatea ce o poti exprima, ce o porti in suflet, ce cauta sa se exteriorizeze in fiecare scriere. te felict pentru o asa realizare!