Orașul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri și parcuri înțepenite și mi-e teamă să deschid o ușă universal recunoscută și numită așa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin și-mi iau un casetofon și nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul șoselei și nici o mașină nu mă izbește mortal, stau pe scaunul redactorului șef și nu tremură în fața mea nici un artist disperat pentru care banii de pe articole reprezintă singura șansă de-a trăi măcar omenește, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea nici un sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă și aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău și nici eu nu simt nevoia de-a-l face.
Lumea e, într-adevăr, minunată, dacă a putut construi un oraș numai pentru mine. Nu mă mai spăl, nu mă mai îmbrac după ultima modă, nu mă mai pretind cel mai bun în toate pentru că nu e nimeni care să mă vadă, nu intru în vilele ultramoderne pentru că mă pot retrage într-o cămăruță de la etajul I, într-un bloc oarecare, nu sunt lăudat sau jignit pentru scrierile mele, toate sunt calme, limpezi, perfecte în micimea lor. Mă simt bine în polistirenul bătrâneții mele. Pentru cine-am studiat atât? Cine are nevoie de formidabila mea cultură? Aș putea construi sau aș putea distruge dar în folosul cui?
Desigur, de plecat pot oricând pleca, dar rămân și bat fără chef în ușa lângă care am scris aceste rânduri.
- Intră!
Și intru. Grăbit, scriu pe plicul oportun: ORAȘUL SUNT EU. Din mers, pun scrisoarea în cutia galbenă pe care codul poștal protestează împotriva condiției sale scorojite. Poate că, odată, poșta va porni. Atunci îmi voi da seama că n-am scris nimic la expeditor.