Raluca, mulţumesc. Posibil să fie de la mine. De aceea am întrebat. Era un exemplu care mi-a venit repede în minte pentru că eram cu gândul să-ţi răspund la comentariu. În dreapta se află domnul Tudor Cristea:)
Înseamnă că e de la mine. Râd. Nu mă mai miră nimic. Zi bună!

Andu, m-aș gândi că știi de-acuma by heart regulamentul. De fapt, cred că nu ai nici o problemă cu el, doar că îți este indiferent dacă îl respecți sau nu. Nouă, nu. Comentariile trebuie să se refere la text, iar nu la antecomentatorii tăi. Am observat eu că tu încerci așa să faci pe criticul criticilor pe hermeneia, dar cred că cea mai bună atitudine este să fii tu exemplu, dacă știi, și să-i lași pe ceilalți să comenteze așa cum consideră de cuviință. Mai mult decât atât, te rog să nu îți mai jignești colegii de site. Ai să-mi spui că ai fost doar ironic, dar cred că știm amândoi unde e realitatea. Păstrează comentariile cu privire la text de acum înainte.

o schimbare de ton si registru in raport cu alte poezii ale autoarei. Eu zic ca e de bine.
Dar cred ca o sa mai dureze pana la (re)gasirea drumului. Desi sinceritatea
(oarecum naiva), care face bine in prozele tale, aici, in incheierea textului, nu mi se pare O.K.
("sunt pur şi simplu omorâţi încetişor"). Am zis, mi se pare

Astăzi conversam cu cineva despre cauzele războiului Troiei. Eu spuneam că deşi Elena a fost un pretext pentru rîvniri mai vechi şi mai "economice" totuşi războiul nu a început decît cînd a fost răpită ea. Iar Elena era o femeie, frumoasă poate dar... doar o femeie. La urma urmei pentru mii de soldaţi spartani sau din alte părţi ale Eladei era nu mai mult ca un vers, ca o poezie.
Prietenul tău, tînărul om de ştiinţă, trebuie totuşi să ne explice dacă sutele de războaie religioase au fost o realitate sau o iluzie. Iar dacă va spune că motivul lor a fost o minciună atunci întrebarea este care este diferenţa dintre adevăr şi minciună. Iar dacă se va spune că răspunsul este credinţa atunci omul de ştiinţă va avea dificultăţi să mai rămînă în cameră pentru că pentru el credinţa este la fel de irelevantă ca şi poezia sau altceva.
De aceea întrebarea pe care ar trebui să o clarifice el este ce este acest "adevăr definitiv". Asta ca să nu fiu nevoit să îl informez pe prietenul tău că e demodat şi că postmodernismul e aşa de vechi încît şi părintele lui a murit acum cîţiva ani. Aşa că toată agitaţia lui pentru majoritatea lumii de azi are valoare doar la el în cubicle. Restul e greu, greu de pus împreună... ştiinţific.

despre versiunea asta dar asa s-a intimplat sa l aud:

de-ajuns cât să-ţi ridice
vertebrele prin piele ca nişte ţepi
de-ajuns cât să te zbaţi precum o pasăre cu gâtul tăiat
oricum nu mai contează
anotimpul acesta
negru ca o ciumă pe străzile brooklynului
amestecă şobolanii cu oamenii
într-o simbioză perfectă

copii cu arme în mâini
copii în ochii cărora
a crescut cataracta
primăvară neagră cu muguri si gloanţe
primăvară neagră
cu ură şi smoala

de-ajuns cât să transpiri rece în mijlocul zilei
să cauţi întunericul ca o centură de siguranţă
înainte de impact

cheers!

iata un text care m-a facut sa zimbesc. exista ceva inefabil in el

Da, e mult mai coerent acum. Mi-ai amintit și de Blaga: "e-atâta liniște în jur că mi se pare că aud/cum se izbesc de geamuri razele de lună" (desigur, aici, în poezia ta este cumva negativul, e moartea, nu viața)

Meditez sau bat câmpii? A filosofa nu însemnează să bat câmpii. Se demonstrează matematic. Filosofia este matematică.

Am citit cu interes acest material şi, ca simplu om, m-am întrebat dacă nu toate aceste căutări ale fiinţei noastre sunt mai realizabile în contextul în care fiecare îşi propune să ajungă cu el însuşi într-un anumit punct, până unde poate mai exact, până unde voinţa lui se contopeşte cumva cu dorinţa. Deşi interpretarea lor este diferită, putem să susţinem realizarea definiţiilor (care, iarăşi, sunt proprii individului – prin urmare nu vom şti niciodată concret despre natura faptelor noastre, despre ce a spus un Hobbes sau ce a spus un Locke sau un Berkeley putem şti dar e de preferat să rămânem omul obiectiv atât cât ne permite natura umană) situîndu-le pe acelaşi taler, oare nu există o contradicţie între cei doi termeni? Este de ajunsă voinţa ca să-ţi doreşti să atingi un prag de exemplu, de orice natură ar fi el? Adică dacă eu îmi doresc să contruiesc o navă spaţială, repet, îmi doresc acest lucru cu ardoare, înseamnă că şi pot? Atunci putem spune că voinţa este supusă putinţei. Trebuie să-mi pun întrebarea dacă şi pot pentru că de dorit, o putem dori. Dorinţa este o senzaţie pe când atunci când spun „eu pot” trebuie să o fac concret, să o dovedesc. Căutatea înseamnă libertate în gândire, libertate în viaţa naturală, lipsă de constrângere, un fenomen lăsat slobod, ceva care să nu împiedice un altceva ca să mă facă pe mine omul să îmi doresc căutarea, să lupt pentru căutarea asta, să devin mai bună cu mine însămi, prin dorinţă, voinţă, asumare, prin căutarea de adevăr cât mai aproape de sensul lui, evident, inexact, să pot să-mi dovedesc morala ca datorie pentru faptul că vieţuiesc un spaţiu cu timp .
Şi dacă empirismul este exact ce este, adică un susţinător al naturii, însemnează că trăim o realitate sub toate formele ei existenţiale. Şi dacă absurdul ne face să fim realişti, pornind de la axiome, de ce să nu învârtim câte o rotiţă, cum spunea şi Petre Ţuţea, unul dintre cei mai mari gânditori ai noştri şi poate mai mult de atât, omul ca fiinţă supremă, şi să vedem dacă şi „putem”.

Cu scuzele de rigoare adresate lui Manolescu Gorun, mărturisesc: atât am simţit că pot renunţa, timp de 40 de minute, la timpul destinat altui lucru. Şi cum vorba "nu am timp" să fac ceva mi se pare destul de orgolioasă, am preferat mereu să îmi găsesc timp, să-mi fac timp pentru că ţine de puterea mea ca rege. Şi cum un mare empirist spunea că pacea nu poate fi instaurată decât dacă fiecare renunţă la propriile interese, Manolescu Gorun, nu am niciun interes să vă mint dar nu promit că nu voi participa într-un viitor într-o luptă cu domnia voastră, eseistul.

cu drag,
silvia

Buna seara ! Un text interesant din care pot remarca unele constructii de genul "dans erodand maluri..." " palesc voci pna in soapte ". Nu sunt de acord cu versul "face să tresară secrete în priviri de umbră". Mi se pare ca ar fi curs mai firesc "tresar secrete in priviri de umbra". "Face sa" creeaza o legatura inutila, explicativa. Finalul mi se pare putin bizar. La versul doi, negatia aceea da senzatia ca acea arcuire este una fireasca si se intampla ceva si nu se mai petrece una. Insa nu vad de ce... Un text bun. Ialin

sa nu confundam poezia cu altceva. ma refeream strict la calitatea si tensiunea care se cladeste vers pe vers, bazaconia era in cazul in care tu ai fi gandit asta, si nu o spun ca sa te jignesc ci pur si simplu pentru ca partea de inceput e apa de ploaie si finalul de parfum, ceea ce nu prea se leaga in viziunea mea.
P.S. poate ca-ti place lalaiala, dar intr-o zi iti vei da seama ca atunci cand te lalai tinzi sa pierzi din vedere multe lucruri poate chiar importante.

Ioana, sa spun drept mi-a placut vocativul acestui poem un pic prea paros :-) Vorba lui Figaro: barba de sus, barba de jos, Figaro tunde si rade frumos. Astept sa mai scrii, te-ai cam lasat pe tanjeala? asta nu face bine, dauneaza grav sanatatii carevasazica. Bobadil P.S. Vad ca dalailama Dorin a trecut intr-o noua etapa a exprimarii sale filozofico-poetice, ac a presc. Imi place ac nou demers desi nu-i pric rost

in sfarsit, un articol despre o lansare care spune multe in putine cuvinte.
incheierea, mai ales, e de milioane! :))

well, then we agree to disagree. parerea mea este ca aici pe hermeneia asa cum te poti remarca prin ceea ce publici, tot asa te poti descalifica sau remarca prin cum comentezi. dar eu sint adeptul libertatii in limitele regulamentului. desi e amuzant, pentru ca tu ma acuzi ca nu as fi mai exigent cu permisivitatea in timp ce altii ma acuza ca as fi dictator pentru ca in acceptiunea lor nu exista "libertate in limitele unui regulament". deci, modul cum vezi sau cum sugerezi tu ca ar trebui sa se petreaca lucrurile mie mi se pare oarecum old-school. desi nu inteleg unde nu lucram noi "cu rabdare". dimpotriva, daca tot veni vorba, cred ca am rabdare zilnic cu o gramada de chestii pe hermeneia. dar, evident, depinde de perspectiva din care privesti. in orice caz eu, si oricine din consiliul hermeneia, nu ne consideram nici profesori, nici corifei si nici indrumatori pentru neinitiati. de aceea toata lumea are dreptul egal de a comenta.
si... inca ceva, nu, marea literatura a fost facuta numai de sufletele puternice. si sint dezamagit ca nu poti observa asta. cit despre recunoastere, asta nu are absolut nici o relevanta in contextul acesta.
alegerea de a nu participa iti apartine. riscul este ca implicit lumea te va ignora si nu vei mai avea o voce in discutie. iar daca ai cumva vreo anumita valoare literara (lucru cu privire la care eu nu ma pot pronunta), cineva a spus ca singurul lucru de care este nevoie ca raul sa invinga sau perpeueze este ca oamenii buni sa taca. eu cred ca oamenii tac sau vorbesc din ratiuni si frici foarte intime. dar ma opresc aici cu alunecarea asta in psihanaliza. esti libera sa faci asa cum alegi.

da' prin titlu nu era nevoie de un apostrof(?) - ba chiar de două -
întreb pentru că nu mai știu acu' de cînd au smotocit ăștia de l'academie limba și ortografia.