Cailean - multumesc de sugestie, o pastrez! mi-ai adus un pic din pacea acelei clipe...

Si noi cu ce ne alegem Profetule? Andu

Ce este o aforemă?

dragul meu vladimir, nu ai scapat de mine nici aici! poemul acesta m-a fermecat. "ne privim ochii până fructul din palma ta putrezește" ; "apoi niște îngeri ne rup brațele din umăr ne separă degetele" - imi place cum ai surprins esenta suferintei. Dar imaginatia ma duce cand la doi indragostiti despartiti de trista soarta, cand la facerea lumii... un amestec senzual de imagini " cum odinioară pământul și apa".

si asta se cheama dat arama pe fata. o zi buna.

cel (sau cea) care s-ar putea referi la simbolismul lui Ianus, si caruia ii spuneti ca “e vorba de o transformare dinamica, fulgeratoare” “care nu implică nici un fel de simbolism” are, totusi, niste nelamuriri de amator. dar, inainte de a le expune, cred ca sunt in acord cu dvs. daca mentionez ca simbolismul nu trebuie considerat, in sine, drept o realitate, el nefiind altceva decat translarea unei realitati, sau, daca preferam, exprimarea ei intr-un cod care faciliteaza intelegerea sa, atat si nimic mai mult. Prin urmare, aveti dreptate: categoric, nu poate fi vorba de niciun simbolism, ci de realitatea caruia el ii serveste ca si vehicul. pe langa observatia facuta gasesc oarecum contrariant faptul ca, in continuarea eseului, citati un fragment dintr-unul din articolele lui Guénon, cel referitor tocmai la...simbolismul lui Ianus, in care erau evidentiate raporturile dintre Ianus si Cristos si, implicit, dintre Ianus si Verb. Iar in acel articol chiar despre Verb se spune ca este, „Cel vechi de zile”, „Domnul Vesniciei”, „Alfa si Omega”... Acum va rog sa ne intoarcem putin la oglinzile lui Alice si sa vedem daca nu cumva il zarim in apele lor si pe Ianus...sau, daca preferati, Verbul. Iau mai intai fragmentele dvs: „Ce va vedea, simultan, în stânga și în dreapta? În stânga – chipul său deformat; în dreapta – chipul său obișnuit. Există, în dreapta, trecutul și în stânga, viitorul. Între ele – nimic. Prezentul, ca interval de timp cu durată, a dispărut.” „Revin la cele două fotografii. În acest caz, în raport cu oglinzile lui Alice, intervine timpul cu durată pe care suntem obișnuiți să-l numim chiar „timp”. În cadrul căruia, într-un șir de intervale chiar mai mici decât ceea ce am putea numi „infinitezimale”, au apărut acțiuni care au condus la schimbări insesizabile. Ne putem imagina astfel de intervale? Reamintim că unul infinitezimal tinde către zero. Ei bine, unul și mai mic nu poate fi decât, pur și simplu, zero. Astfel de intervale fulgerătoare, instantanee, practic fără durată sunt cele ale unui timp numit „Aion” de către Deleuze.” si nu in ultimul rand, acestea: „Dacă săpăm mai adânc, Aionul lui D. este însă mult mai apropriat, dar nu identic, de ceea ce René Guénon numește „Tatăl vârstelor sau al ciclurilor de existență (acesta este sensul propriu și primitiv al cuvântului latin saeculi, ca și al grecescului aion și al ebraicului olam)”[4]. „ „În opoziție cu Aionul, Deleuze ia în considerare alt timp - „Chronosul”. nota: am retinut ca e vorba de apropiere, nu de indentitate. mai departe: "Astfel, conform Chronosului, „numai prezentul există într-un timp infinit ca durată. Trecutul, prezentul și viitorul nu mai sunt trei dimensiuni ale timpului; numai prezentul umple acest timp.” Si acum, citez din Guenon: “interpretarea cea mai uzuala a celor doua fete a lui Ianus le considera ca reprezentand trecutul, respectiv viitorul; aceasta interepretare, desi incompleta, nu este mai putin exacta dintr-un anumit punct de vedere. Din aceasta cauza, intr-un numar mare de reprezentari, cele doua fete sunt una a unui barbat in varsta si cealalta a unui tanar. (…) Din punctul de vedere care leaga simbolismul lui Ianus de timp, trebuie facuta o remarca foarte importanta: intre trecutul care nu mai este si viitorul care nu mai este inca, adevarata fata a lui Ianus, cea care priveste prezentul, nu e, cum se spune, nici una, nici cealata dintre cele care se pot vedea. Intr-adevar, aceasta a treia fata este invizibila, pentru ca prezentul, in manifestarea temporala, nu este decat o clipa insesizabila; dar, atunci cand ne ridicam deasupra conditiilor acestei manifestari tranzitorii, prezentul cuprinde, dimpotriva,intreaga realitate.” cu alte cuvinte, prezentul lui Ianus, ca sa spun asa, este acelasi cu Aion-ul deleuzian din punctul de vedere al manifestarii temporale, insa tot el este ceea ce Deleuze numeste Chronos, daca schimbam unghiul din care privim, situandu-ne, de asta data, dincolo de ea. Dar, din cate inteleg, Deleuze pune cei doi termeni…in opozitie! figurandu-i, totusi, printr-un cerc care are, bineinteles, un centru si o circumferinta! (cusaniana pe undeva reprezentarea…si iarasi ma gandesc, vrand-nevrand, la Verb) dar…o circumferinta care se opune centrului sau?ori un cerc unde centrul se opune circumferintei pe care el insusi a generat-o? (daca, macar, acel Chronos ar fi in centru, m-as gandi la anticul Chronos, devoratorul propriilor sai copii…dar, din cate inteleg, in figurarea lui D. el este circumferinta.) or, daca luam in considerare gandirea cusaniana, pe care o intrezaresc in prezentarea facuta de dvs., potrivit careia Verbul este centrul “aflat nicaieri”, n-ar trebui sa acceptam si cealalta latura a acestei gandiri, anume ca in el toate opozitiile se resorb? asadar…? si, pentru ca vorbeam de o posibila identificare (ori asemanare) a “aion-ului” cu Verbul, voi adauga si acel citat din Guenon la care ma refeream mai sus: “E limpede, intr-adevar, ca “Stapanul timpurilor” nu poate fi el insusi supus timpului, ci ii este principiu, dupa cum, conform invataturii lui Aristotel, motorul primordial al tuturor lucrurilor, sau principiul miscarii universale, este in mod necesar imobil. Verbul etern este desemnat in textele biblice ca fiind “Cel vechi de zile”, Tatal varstelor su al ciclurilor de existenta (acesta este sensul propriu si primitive al cuvantului latin saeculi, ca si al grecescului aion si al ebraicului olam/” mai o intrebare ( va rog sa nu radeti de mine, incerc doar sa inteleg!) despre acel timp infinitezimal care devine zero: atingand astfel o limita, (zero) , mai apartine el de “infinitul mic”? de fapt, am mai multe…dar, cum spuneam, ma vad nevoita sa merg cu pasi mici. sursa citatelor: “Simboluri ale stiintei sacre”, editura Humanitas, 2008, (capitolul numit “Cateva aspecte ale simbolismului lui Ianus”)

cred ca e primul tecst al tau pe care nu am mare lucru de reprosat. poate doar faptul ca mizezi intotdeauna pe atmosfera asta tristo-melancolica, cu iz de praf si muzici de pian, care e usor anacronica sau ma rog e dintr-un film care are doar urme vagi de autenticitate raportat la azi. dar asa sunt eu carcotas, insa se simte ca ai legat ceva in el, si asta e ok.

1, Virgil (Boba mai târziu puţin), am început un proiect de cronici ale unor cărţi pe care le consider semnificative dar despre care critica care, chipurile, se doreşte „profesionistă” nu se învredniceşte să scrie. Proiectul a fost deschis cu autorii A. Gejan şi D. Cozan (texte postate şi pe H.) şi e în lucru o cronică despre volumul lui S. M. Grad („Surogat”). Ag vrea să scriu şi despre „Mirabile Dictu” (nu ştiu când încă). Dar nu sunt în posesia volumului. Există două posibilităţi: (a) să-mi indici dacă poate fi achiziţionat prin poştă direct de la editură (nu dispun de timpul necesar să umblu prin librării); (b) să-mi trimeţi volumul în *.pdf prin email la [email protected]. Asta în măsura în care eşti de acord să fi cuprins în proiectul meu.

2. Boba, este evident că suferi de personalităţi multiple; şi nu că „joci numai teatru” cum te lauzi, fiind vorba de ceva patologic (şi te rog să mă crezi că ştiu ce spun). Şi dacă unele dintre ele sunt (oarecum) simpatice, altele sunt de-a dreptul…nu vrea să folosesc cuvântul. Dovada se găseşte chiar în com-urile tale la textul de faţă, atunci când, una dintre personalităţile din ultima categorie, întâi scuipă „Nu înțeleg ce rost are să postezi pe site poeme publicate pe hârtie” urmând o justificare complet aiurea şi apoi, în alt com. când, pe bună dreptate autorul îţi dă peste nas, alta linge (scuipatul) „Poemul însă este super, ca de altfel aproape întregul Mirabile Dictu, un volum de versuri pe care, oricât rearanjez, îl păstrez mereu la față în biblioteca de acasă.” Poate că cineva care te întrece este unul de-şi zice Bobadil. Îl cunoşti cumva? În ceea ce priveşte „sponsorizările” de care faci caz şi când trebuie şi când nu, dacă tot le faci, fă-le în stil grande. Instituie şi tu un premiu de câteva mii de EU care să asigure tipărirea volumului premiat la o editură ca lumea care să dispună şi de o distribuţie corespunzătore şi nu la una de kakao (nici măcar la astea nu sunt de ajuns cei câţiva marafeţi pe care-i oferi). Cu câteva sute de EU pe care îi dai, măi Mecenică, am vrut să scriu „Mucenică” (şi nu te gândi la „Mucenic” ci indirect la obiectul acela de şters la nas) nu faci altceva decât să-ţi satisfaci paranoia uneia dintre personalităţi prin care obligi să fi inclus în juriu atunci când pe H. ţi s-au interzis lansările individuale de, chipurile, „concursuri”; rezultatul cărora fiind dat de alte două personalităţi ale matale, una incompetentă şi alta rău intenţionată. Şi nu te mai da mare că citeşti cărţi de pe la o mie şi un pic (eventual în manuscris) pt. că, dacă o şi faci, lucru de care mă îndoiesc, tot nu înţelegi nimic. Cum am inimă largă, îţi pun la dispoziţie o listă întreagă din aceiaşi perioadă, dar şi din altele, pe care ţi le ofer citite gata, dar şi înţelese, ca să nu te mai oboseşti. Ce să-i faci? Am avantajul vârstei şi al timpului la care le-am parcurs înainte de a mă „boşorogi” cum binevoieşti să mă gratulezi cu gingăşie într-un com. la un text al subsemnatului. În încheiere, pt. că ştiu că unuia dintre Bobadili îi plac bancurile, citeşte-l pe cel ce urmează. Ci că pe o insulă ce părea pustie acostează un vapor. Spre uimirea celor de pe vas găsesc acolo un unic supravieţuitor (englez) al unui naufragiu întâmplat demult (vezi „Doom” pt. corectitudine; când e locuţiune adverbială, se scrie „de mult”; nu e cazul aici). Acesta îi invită să vadă cum s-a descurcat de unul singur, indicându-le trei clădiri pe care le construise. Îi conduce la prima şi-i invită în interior: „Aici e casa în care locuiesc”. Idem la a doua: „Aici e clubul pe care îl frecventez”. Pe a treia o ignoră. „Dar pe ea de ce nu ne inviţi s-o vizităm”? „Aceea….Aceea e clubul pe care nu-l frecventez”. Cred (sper), dar nu sunt sigur că ai înţeles despre ce e vorba. Dacă nu, adaug, poate te prinzi: şi ăia mulţi care te bântuie o să se plictisească şi ei de vidul tău interior (şi nu acela Buddhist sau din fizica subcuantică care e „plin”) şi vei deveni… Dacă sunt prea subtil, spune-mi, nu te jena. O să-ţi mai fac o ultimă vizită să-ţi „explic”, şi cu asta, basta. Asta nu mă face ca, în final, să nu-mi rămâi simpatic (în calitate de caz patologic).

Nu este potrivit Regulamentului sa raspunzi la comentariile din subsolul unui text dar rog iertare in acest caz fiind vorba despre Alma, o persoana pe care o respect. Alina, eu am comentat textul lui Vlad fara legatura cu faptul ca el a facut vreo coperta foarte reusita sau alta, nu contest talentul sau ca grafician. Mi-am expus parerea strict referitoare la abilitatea lui de a manui cuvantul scris in contextul textului pe care l-am citit aici (recomandat). Nu stiu daca e de bine sau de rau... dar mie nu mi-a placut, asta asa e. Textul este inutil prolix (deci prea lung pentru ce are de spus si pentru modul cum o spune) dupa cum am subliniat si mai sus, asta indiferent daca trec pe "permanent off-line" sau nu. Iar comentariile mi le scriu singur... doar textele le mai plagiez de pe la prieteni :-)) Andu.

atât timp cât imaginea e disponibilă pe internet.
Dar de pe un calculator, dintr-un fişier personal, cu alte cuvinte din calculatorul meu??
îmi cer scuze că abuzez de timpul tău, în loc să-mi pun naibii mintea la lucru.

un poem bun, l-am citit si apoi l-am recitit fără prima strofă, și așa mi s-a părut că „miopia” își regăsește forța expresiei.
„toamna
veneau zvonuri pline de must
aici cred că ți-a scăpat ceva - ori „toamna venea”, ori „toamnele veneau”.
bițiglă e bicicletă?

vezi că Dealul de Aur se scrie fără cratima și fără Â (chiar și fără î), se scrie Altıntepe.

Am și eu perioadele mele de reflux, când mă retrag cu toate trupele în spatele zidurilor. ... mi-au plăcut "Melcii...", dar n-am mai insistat. Acea exprimare întreruptă, conferind un ritm specific. Ea trebuie citită neapărat cu acele spații acolo. Ca expresie nu e departe de stilul tău, amestecul de ludic și grav face o echilibristică riscantă acolo, după cum ai văzut. Aici în "urâții" parcă nu ai terminat, iar proiecțiile pe care le faci încă nu sunt clare pentru mine. Mesajul unui ciclu rareori poate fi descifrat dintr-o singură poezie (tu ai spune "dintr-un șut", probabil), de aceea încă aștept. "Urâții" e un fel de răspuns, dar stai liniștit, încă nu ești pe cruce. Cât despre subtitlu, sunt cu ochii pe el. Aștept cărămida a doua. Ura! Apoi, "Crucile" merită o atenție aparte de care încă nu mă simt în stare. Să văd cum decurge sfârșitul ăsta de toamnă... și o să văd ce boboci mă apuc să număr.

kent lung
ness cu pepsi
gust de penicanol
sapun rexona
shogun cu doua congrese veline
vinil albinoni
degete patate de cerneala
tesla
covoare de frunze rosii in parc
cravata basca snurul de comandat
bunica
bunicul
bunica
bunicul
vacante lungi
ceaiuri elo
prieteni
atatea stele pe cer

frumos. o simplitate care ascunde și vibrează.