ok, am rezolvat. multumesc. scuze pentru bataia de cap :

"le mousson" est "la mousson" (nom féminin Flexion: f. s. mousson; f. pl. moussons) "le cendre" est "la cendre" (nom féminin, Flexion: f. s. cendre; f. pl. cendres)

"pe cheiurile portului ceața mirosea a gutuie
ne plimbam doar ne plimbam ecouri de sticle sparte
tu pierdeai trenuri lungi și roșii
eu mă gândeam la scriitorii care mor tineri
cineva pescuia sau era o iluzie
din norii uscați supura lumina" - f reuşită şi bine construită partea aceasta. Primul vers e foarte viu, încă-l simt pe retină şi în nări. Aş vrea şi eu să mai fiu vizitat de o aşa inspriaţie.

sapphire, multumesc pentru felul in care imi explici punctul tau de vedere vis-a-vis de poemele mele. am inteles mesajul tau si il consider constructiv pana la a/mi cere sa renunta la poetizare. chiar daca, asa cum spui tu, tendintele poeziei de azi sunt altele, nu inteleg cum sa renunt tocmai la esenta poeziei = poetizarea. pare ca imi cer sa traiesc fara sange in vene, daca asta este viata?!? ai dreptate perfecta in ceea ce priveste "artificiile voluntare sau involuntare". voi incerca sa fiu atent la acest gen de exprimare. de asemenea, ai dreptate si in privinta ultimelor doua versuri. oricum, iti multumesc de trecere si te astept sincer si cu placere alaturi de fiecare scriere pe care o postez aici.

Spiritele mari se întâlnesc întotdeauna! Precum Tanţa şi Costel la Lehliu; ba, parcă, la Mizil. Şi tot aşa precum Adrian şi Dorin pe Hermeneia. După ce s-au păruit, cu gingăşie, tot pe aici. Şi apoi au dat semne de împăcare. Se zice că ironia ar fi un mod subtil de răutate. Ce încerc să fac aici e un exerciţiu (ironic) de admiraţie (sinceră) pentru amândoi. Dorine, am să vin; pregăteşte dedicaţia cu autograf.

nu, adriana, nu s diplomat nici sacosa:P ziceam ca starea trasmisa este una in sensul candorii si a apropierii dintre doua cercuri despre sintaxa, nu zic, pt ca nu ar mai fi stilul tau apoi, ci al meu si n ar fi drept fata de text

ovYus, te oftici, a?

Andrei, parerea mea sincera e ca daca vrei sa scrii in zig-zag sa incerci rebusul, e mai distractiv si macar acolo ai o audienta calificata pe meserie. Acest poem (daca e sa ii dau jos slash-urile si alte briz-brizuri cum ar fi ghilimele) nu mi se pare prost, are dreptate Alma. Insa asa cum arata acum este aiurea rau de tot, asta ca sa nu mai vorbesc de ridicolul titlului identic cu subtitlul... ( a se citi maamaa-maamaa, glumesc desigur) este prima oara cand vad asa ceva. Dar se pare ca Murphy avea dreptate: zambeste, maine va fi mai rau! Andrei, pune mana pe plaivaz si scrie fara zorzoane cateva cuvinte din suflet. Si apoi mai vezi tu ce mai e...ca banuiesc (desi nu rezulta din bio) ca ai inca ani multi in fata sa te prinzi tu cam cum vine treaba pe lumea asta. Andu

Intervin târziu, dar merită toată atenția. Foarte bun text, are tot ce-i trebuie și se leagă bine. Deznodământul, doar strecurat subtil la început, se conturează tot mai clar până spre final, creând chiar câteva momente de tensiune. Totuși, mi se pare că pasajul cu "lamele lu tata" devine superfluu și forțează puțin înțelesurile, face prea evident și prea grăbit deznodământul. Sensul dorit de autoare e destul de clar și fără lame. S-ar putea renunța la referirea cu pricina. Altfel, toate merg "sfoară". Peniță pentru talent și ca încercare de readucere în atenție.

ma rog, sa trecem peste felicitari deocamdata fiindca eu din ce ai scris tu aici n-am prea scos mare lucru decit niste generalitati pe care cred ca le stia oricine despre arta din Romania comunista. Mai mult am observat ca ai scris despre autoare niste chestii care pe mine pur si simplu nu ma intereseaza, cite doctorate are madam Cirneci si mai stiu eu ce ”cîmpuri de interes științific”, si altele. Eu zic să o lăsăm baltă cu limbajul ăsta de lemn și cu aduațiile astea de trei lei. Dacă ai ceva interesant de scris scrie, dacă ai o idee creativă prezint-o dar textulețe din astea în care îi zornăim cuiva medaliile de tinichea mie mi se par de un profund prost gust. Poate or fi mai degustate la Paris dar pentru mine nu valoreaza nimic. Hai sa folosim Hermeneia pentru a crea ceva, pentru a promova lucruri interesante, novatoare si nu pentru banalitati zdranganitoare pe care te asigur ca oricine le va uita peste doua zile. E plina lumea de carti pe care nu le citeste nimeni.

Marina vezi pe forum.

dom'le nu m-am putut abtine de ris. pe bune, bibelouri de portelan si sini tremurind. cea mai buna gluma pe ziua de azi...

Silviu Someseanu, vad ca ai ales sa vandalizezi aceasta pagina si sa ataci la persoana un editor pe hermeneia. Ei bine, te anunt ca vei avea contul suspendat pentru o perioada de trei luni. Dupa aceea mai vedem. Iti doresc numai bine.

Departe de a deveni iritante. Ca sa nu mai lungesc vorba, voi incerca, mai jos, printr-un fragment dintr-o lucrare publicată în altă parte, să spun ceea ce aș fi vrut să arăt numai în finalul unei serii de texte, serie care să mă conducă, încet dar sigur, la ceea ce afirmă Teologia Ortodoxă, Islamul îl spune și el, iar Extremul Orient, prin Budism (și, mai ales, prin Zen), dar nu numai, îl practică fără prea multă discursivitate care ne cam omoară pe noi occidentalii; și care se prelungște, într-adevăr diminuată și în Orientul Mijlociu cu care Occidentul s-a interferat (mai ales direct) în Evul Mediu * „2. Teologia (ortodoxă) Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaștere a Divinității: cea afirmativă - catafatică și cea negativă - apofatică (atât Lossky cât și Stăniloae își bazează acest postulat pe o întreagă tradiție patristică). Prima (catafatică) funcționează exprimând calitățile și atributele revelate ale Divinității; cea de a doua (apofatică) încearcă să depășească discursivitatea printr-o serie de negații. Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conștientă de incognoscibilitatea Divinității și de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky). La Părintele Stăniloae, relația dintre cele două exprimări teologice apare mai organică și mai nuanțată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existență oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte și faze, care se constituie într-un urcuș duhovnicesc: 'Cugetarea folosește alternativ conceptele cu expresiile lor afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuș duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189). La rândul lui, Vladimir Lossky ține să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziție a minții care refuză să-și formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67). Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte și pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înțelepciunii Divinității'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). De fapt trebuie să se petreacă trecere continuă de la speculație spre contemplație. 'După cunoașterea prin intermediul naturii a rațiunilor și a energiilor divine, urmează cunoașterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoașterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităților Divinității până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoașterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoașterii apofatice. Dar cunoașterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaștere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depășirea și a stării de negație și intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinții, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) și Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viața lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin (un întuneric de care vorbește și Ibn ’Arabi), un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundența de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătățiți» mai există și o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puțini, și aceștia cu intermitență. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divinitatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depășită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină și în care 'ochii sufletului încep să se obișnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoștință mai presus de înțelegere sau neștiință în sens de depășire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum și cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După același teolog, 'teologia pozitivă face bilanțul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoașterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin și mai existențial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în fața misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic și, într-un fel, dialectic al relației dintre catafatic și apofatic în cunoașterea Divinității, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată și nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanță cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaștere provin, în ultima instanță, din faptul că Divinitatea este, în același timp, și imanentă și transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37). Aș încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observația că o ilustrare practică a aplicării sale se regăsește în "Rugăciunea minții", așa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbește Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum și în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluția Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Și mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini (C’hi în China, Ki în Japonia) (Osho, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999).” * După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun în discuție o întreagă tradiție a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez și, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eșuează azi în Postmodernism. Și mai cred că acum s-a ajuns, în ceea ce eu numesc începutul erei Postmoderne, la existența a trei tendințe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic și păgubos) și un fel de tendință spre Sacralitate (mai mult subterană în prezent, dar care va ieșii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafață) – să-i zic „Ecumenism” care, în final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul. Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofi care a putut privi în profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa cunoaștere, aparent dihotomică „Paradisiacă” și „Luciferică”, Din „Trilogia Cunoașterii”. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, inițial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gȃndirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic și Apofatic”. Ȋn încheiere, pentru destindere și pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se întȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia. Și încă ceva. Prin anii ’70, niște filosofi marxiști (chiar din țara lui Marx, pe vremea aceea confundată cu RDG) de tradiție „aristotelică” (recunosc, vulgarizată; dar, oricum, o astfel de vulgarizare nu putea apare fără ca Aristotel să fi lăsat «substanța/materia primă» în coadă de pește) s-au apucat să identifice «substanța» cu Dumnezeu. Pȃnă cȃnd cenzura s-a prins și i-a pus la punct.