dacă "dragostea miroase înţepător", atunci, desigur, vom intra cu toţii în laborator ca să ne lăsăm contaminaţi de această substanţă bizară, nu e aşa? sau poate nu, şi vom rămâne liniştiţi, la fel ca şi sticluţele cu capac etanş, de care poate trebuie să ne ferim... oare cum e mai bine? :)

semn de lectură, am citit cu plăcere.

și aici abundență contextuală ca și mai înainte la paul. un text oarecum contemplativ al orianei. nu știu de ce am senzația mereu cînd îi citesc textele că parcă ar mai trebui să adauge ceva.

Multumesc. Am corectat.

Cred că în împletitul vestei sunt foarte importante si andrelele folosite! :) Eu am avut norocul să le găsesc pe cele care se potrivesc cu firea mea mai "răsăriteană”, imediat ce m-am oprit din alergare și m-am uitat atent în jur. Acum, nu știu în ce măsură această intervenție a mea este în spirit cartezian, însă pornesc de la unul din aspectele pe care le-ați enunțat, cel al “metafizicii substanței” pe care o văd în felul următor: 1) acceptăm că Manifestarea Universală are o polaritate, un "sus" și un "jos", (de care multe religii s-au folosit ulterior, denaturându-i sensurile, și mă gândesc rapid la “binele și răul” maniheismului, pe care îl întâlnim și morala creștină); polaritate pe care o găsim, firește, reflectată și în “terțul exclus” aristotelic, deși nu cu aplicații general valabile, în opinia mea (însă aici ar fi mult de dezvoltat.) 2) la polul superior se află ESENȚA, al cărei caracter sacru, transcendental, este, sper, în afara oricărei discuții, iar la polul inferior SUBSTANȚA, subiectul discuției noastre; 3) pentru că, în fond, vorbim despre noțiuni atemporale și aspatiale, cred că nu vă deranjează dacă au ceasul înapoi și mă duc mai spre est, până la Hermes Trismegitul, care spune: “Ceea ce este deasupra este și dedesubt și ceea ce este dedesubt este și deasupra, pentru a desăvârși miracolul unui singur lucru” Merg mai departe: Arborele Sefirot are și el, în reprezentarea sa, o polaritate. La polul opus lui Keter, Coroanei, sub celelalteșase arhetipuri, se află al șaptelea (numărul simbolizând cele șapte zile ale Creației) și anume Malkut, sau Împărăția - Creația Divină , în care se vărsa toate celelalte șase ( Înțelepciunea, Inteligența, Îndurarea, Legea, Puterea și Maiestatea). Ea este recipientul în care se adună toate, înainte de a se vărsa, iarăși, în Keter. Deci, avem de-a face nu cu liniaritatea, ci mai degrabă cu un cerc care nu se închide, alcătuind o veșnică spirală ( Guenon are un capitol întreg despre asta în Simbolismul Crucii, iar subiectul este tratat, acolo, cât se poate de matematic). Vedem, deci, ca polul inferior nu este nicidecum unul “profan”, mai degrabă el a ajuns să fie privit astfel dintr-o comoditate a omului care n-a mai știut să înțeleagă miturile și le-a aruncat într-un colț, preferând să le pună în locul lor jucării noi, potrivite modului său de viață. Apoi, stau și mă întreb dacă Sacrul ar fi folosit ca și complementar un element “profan”. De ce – când Nimeni și Nimic nu l-ar fi constrâns spre o astfel de alegere? Si, mai ales, exista, în acele începuturi, ceva care să nu fie Sacru? Acum, revin cu o precizare: prin “metafizic” nu înțeleg “ontologic” sau nu numai “ontologic”, ci și acea cunoaștere pe care o putem avea, dincolo de jocurile raționalului, despre ceea ce este dincolo de planul “existențelor”, adică dincolo de planul celor care nu au în ele însele rațiunea suficientă. Acea “Uimire” spre care tindeau esotericii musulmanii sau – aristotelic vorbind – acele “lucruri pe care nu le putem cunoaște cu mintea” . Dacă am arătat, în linii mari, concepția proprie (deși nu neapărat originală) privind problema substanței, scoțând-o dintre “lucrurile compuse” și situand-o printre concepte, îndrăznesc să încerc o corelație cu Logica Aristotelică, care , până la urmă, nu dă un verdict, ci lasă subiectul deschis - nu interpretărilor de dragul interpretării, cât înțelegerii proprii fiecăruia, funcție de gradul său de permisivitate. Pornim de la: Este adevărat că esența are esență. Este fals că substanța are esență. Dar chiar Aristotel spune, in Met. E 4: “…căci adevărul și falsul nu sunt în lucruri[...] ci în intelect, iar în ce privește conceptele simple nici în acesta.” Sper că limbuția mea feminină nu va oprește din redactarea părții a treia a eseului. P.S.: mâine merg să caut volumul lui Priest, că să pot avea o imagine mai clară asupra felului în care dvs. puneți problema. Să sperăm că din vesta mea nu va ieși un fantazist costum sincretist - din cauză de prea multe andrele!

Mulțumesc sebi pentru sesizarea unei greseli de ortografie l-am văzut acum cu ajutorul tău,o zi frumoasă.

Chiar si cu o rima si un ritm in mai multe picioare, poemul sta bine si nu numai datorita finalului de invidiat, ci si ideii smulse din Capela Sixtina si inchisa in manastirea de Tamaie de la Arges. Iar drumul nu pierde din simbolistica deseori clasica pentru stilul poetului de la Turburea.

Marina, ești surprinzătoare! În sensul că nu mă așteptam. Dar m-a bucurat articolul tău. Mulțumesc

mie mi se pare un tecst cu o bogata incarcatura emotionala, o amintire care te incalzeste in palme precum senzatia unei cani cu ceai fierbinte. nu stiu de ce, dar aici gasesc o anume recurenta pavloviana aplicata iubirii, exprimata tocmai prin aceste simboluri, craciun , cana de ceai, ciocolata, brad... pe de alta parte puterea de sugestie a paianjenului care infloreste e coplesitoare. un tecst bun si chiar puternic, cu toata senzatia asta de caldura si patologie.

aveti dreptate si tu si virgil, monica. m-am ferit mereu de repetitii, clisee, limba de lemn... am exagerat, deseori. chiar acum il voi schimba. multumesc

poemul de mai jos se numeste "Cine se ascunde aici" si l-am publicat de curand pe site-ul Hermeneia De când a încurcat sforile păpușilor Sale lacrimile lui Dumnezeu s-au strâns laolaltă în angoasa mărilor lumii Într-o noapte a coborât pe pământ, ascunzându-se ca un copil cu aripile frânte sub un colț al inimii noastre. De fiecare dată când ura îi zgârie pielea și îi străpungem avid în cuie nevinovăția El sădește petale de flori pe care să ne așternem obrazul. Nu ne mai cere nimic. A făcut-o o singură dată. De atunci are răbdare și ne iubește până când inima noastră se satură de viață, apoi, abandonați de noi înșine, ne adoptă.

Vă rog să nu mai postaţi acelaşi text de mai multe ori (aşteptaţi să fie validat primul), să scoateţi titlul din text şi să nu mai folositi steluţe pentru delimitarea fragmentelor!

"şi are şi acea greşeală de tastare care n-a semnalat-o nimeni...", ziceam eu şi repetai şi tu. dar cei cu sus partidul, jos partidul nu au văzut-o. cine-i la putere, uraaaaa! uite-o aici:

"şi iî cere mamei un castron cu borş."

probabil că s-a vrut un "îi". iî nu e îi, aşa cum ep nu e pe, aşa cum ed nu e de, aşa cum al nu e la, aşa cum nid nu e din, etcetera. sper să înţelegi. eu cu o greşeală ca asta ajungeam în şantier. vai de ele de peniţe, stele , pălmi, sau cum vrei să le spui. dar nu tu eşti vinovat. sus partidul, jos partidul, e. sper să nu fie cu supărare.

un text scris în lehamite. dar ăsta nu e neaparat un defect. un defect mi se pare faptul că autorul nu a ținut neaparat să rafineze lehamitea pînă la artă ci s-a mulțumit cu o ciornă. dar poate încearcă asta pe viitor.

eu asa zic: eu nu fac decat sa mosesc textul. el are o Mama si un Tata, eu ii port de grija apoi. si numai scos in lume, creste si devine ceea ce este. dar sunt ca si ai mei, cum ar spune orice exilat devotat pe meleguri romanice... astfel, ca un zburator, ma bantuie uneori, sau ca un daimon care ma tine in laț. atunci, waza devine un imperativ categoric, in fata caruia stau cu inima cat un purice. si astept analiza, si mi rod unghiile s ar zice ca bat campii, la vanatoarea de nimfe, din muntii carpati, ca marele labiș. dar si hatisurile mintii si inimii sunt imprevizibile. si aici se fac revolutii, se rastoarna lumea, se cauta waza. despre dragoste, nu spun nimic. habar nu am de comert. si tac, mai mult sau mai putin dramatic. si ea e convertibila. nu mi pasa, eu asa zic