Mechabolic de Jim Mason 2007 © photo solarlab

Am început acest șir de eseuri cu Rorty și, implicit, cu Nietzsche. Și aceasta cu un scop bine precizat. Și anume că acest început poate fi, după părerea mea, o primă luare de contact a cititorului cu postmodernismul , în varianta pe care o propun eu. Deoarece – pe de o parte - Nietzsche poate fi considerat nu numai unul dintre cei mai de vază nihiliști dar și unul dintre principalii precursori ai postmodernismului (care merge, mână în mână cu nihilismul); iar – pe de altă parte – deoarece Rorty exprimă, poate, cel mai clar, din punct de vedere teoretic, un prim aspect al uneia dintre cele mai importante trăsături ale postmodernismului. Și anume, «Ironismul» său cu totul specific.

Cred că este cazul, însă, al unei scurte pauze interogatorii, începând cu acest «intermezzo» și continând cu textul următor, despre cauzele apariției postmodernismului. Și, cel puțin aproximativ (si discutabil), să încercăm să dăm un răspuns măcar provizoriu. Și asta împotriva tezei lui Popper care susține o abordare de la «efecte la cauze». Căci zice el: „efectul generează problema – problema de explicat, explicandum-ul – și [apoi se caută construirea unei]…. ipoteze explicative”. Argumentarea susținerii mele este că o concentrare exclusiv pe efecte, mai ales pe cele ce sar în ochi (diagnoză superficială), face posibilă scăparea din vedere tocmai a unor «efecte-vicii ascunse» și care pot conduce la cauze, măcar importante, dacă nu chiar esențiale. Și, eventual, la îndepărtarea lor în măsura în care reușim, într-adevăr, să le cunoaștem (tratarea «bolii»).

Și aceasta o voi încerca în textele ce vor constitui pașii următori. Majoritatea tot prin discuții «virtuale» (că abia ne-am obișnuit cu așa ceva) primul fiind dedicat limitelor «empirismului pozitivist» pe care, postmodernismul încearcă să le depășească; rămânând, însă, tot între ele. Devenind astfel un fel modernism întârziat într-o agonie prelungită și plictisitoare chiar pentru el, dacă n-ar îmbrăca, uneori, unele aspecte ale unei «tragedii» nietszscheniene. Iar la această discuție voi invita două personaje (tot virtuale): Fizicianul (de serviciu) și Logicianul (idem). Ele par (și sunt) cam ciudate. Deoarece nici unul și nici altul nu se pretinde «specialist» în domeniul său. Dar, fiecare dintre ei, a făcut o adevărată pasiune pentru item-ul pe care îl reprezintă. Și au acumulat, cum se va putea observa, bagaje substanțiale (specifice) de cunoștințe. Ceea ce le conferă avantajul unei distanțări, adesea ironice, în raport cu «specialiștii» purtători, de cele mai mute ori, de «ochelari de cal».

*

Dar, înainte de a trece la textul următor, vă rog să mai suportați încă un «intermezzo» inclus în cel de față (în postmodernism așa ceva chiar se poartă intens). Care, sper, îmi va justifica modul meu de a vedea lucrurile. Căci în acest intermezzo (în intermezzo) se propune tocmai o abordare de tip „Popper” și o să vedeți unde se ajunge. Și anume la un fel de diagnoză (repet, superficială), dar la soluții, ioc!

„Deoarece este contradictoriu și acționează chiar în interiorul sistemului pe care încearcă să-l submineze, postmodernismul….nu poate fi considerat o nouă paradigmă” (Linda Hutcheon)

Iată o definiție tipic postmodernistă a…postmodernismului. Care se dorește a deschide o infinitate de sensuri. Și…nu spune NIMIC.

Ea, exprimă senzația pe care o au unii «teoreticieni» ai postmodernismului recoltați, mai ales, din rândul celor de profesie critici de artă și critici literari în particular. Căci «simt» ei cum că în fiecare moment în care vorbim despre postmodernism, se ivește o umbră care tinde să ne însoțească. Mai ceva decât stafia comunismului. Căreia i-a trebuit un timp mult mai îndelungat să capete consistență. Fiind concepută în plină Europă dar implementându-se, mai întâi, la limita euro-asiatică. Și încercând, apoi, să se mondializeze. Ca, în fine, să devină ubicuă. În zilele noastre îmbrăcând înfățișări și straie «cripto».

În schimb, umbra PoMo (cum este prescurtat-alintător postmodernismul de zișii «teoreticieni» de care am vorbit), a fost de la început (și este) cu totul evanescentă. Și, tot de la început, «globalizantă». Și cine-i cântă prohodul nu știe ce spune. Deoarece nu se poate nega că, cel puțin cei care sunt cât de cât informați (sau caută să fie), nu bagă în aceeași oală , sub eticheta «PoMo»: feminismul, pacifismul, drepturile homosexualilor, ecologismul, multiculturalismul, teatrul de stradă, rock-ul, emo-ul, heavy metal-ul, compozițiile aleatorii, muzica haos, psihedelicul, arta pop, cyberpunk-ul și cybertehnologia (hightec-ul în general), poezia concretului (de «stare», sau «narativă»), răspândirea multi-mediei, textualitatea, meta-, para-, pre-, trans-, hiper-, hipo-, etc. textualitatea, terapiile de grup, elitismul, cultura de masă ș. a. m. d. . Cu toate că, fiecare dintre acestea (sau măcar unele) caută cu disperare să fugă de o astfel de etichetă (globală).

Meta-literatura PoMo a acestor «teoreticieni», a căror reprezentantă de marcă poate fi creditată Linda Hutcheon (citată și răs-citată oriunde și oricând de aceștia), în loc să se concentreze spre o bănuită, dar greu de identificat convergență, se orientează pe direcțiile divergente, luate în considerare de un public (încă) destul de larg, pentru care postmodernismul a ajuns o repetiție (condiționare) fără «diferențe» (Deleuze) și nu o «condiție» ( Lyotard) care să însemne implicare. Căci fiecare (mai mult sau mai puțin) nou sosit «meta» (i.e. critic de artă) începe cu ce-au zis alții, umplând pagini întregi cu un iz mucegăit al unui fel de «academism». Și când să spună ceva nou, apare muțenia. Care se disimulează sub pretenția «originalității». Recurgând, aproape invariabil, (cum o fac și cei pe care îi citează) la analize, trase la indigo din punct de vedere al conținutului, într-un stil postmodernist paradoxal – și el devenind rutinier deși nu i se poate nega încă o anumită seducție care ține mai mult de jocuri de cuvinte și nu de jocuri de limbaj (Wittgenstein II) - ale unor opere realizate, de exemplu în literatură, de nume celebre: Borges, Joyce (numai unele dintre producțiile acestuia), Kafka, Beckett, Eco, Brecht, Cortezar, Doctorow, Fowles, Marquez, Kundera, Bukovski, Nabokov, Rushdie etc. ș. a. m. d.; și, pentru a nu se zice că sunt europocentriști: Pamuc (câștigător al unui premiu Nobel) și Murakami ( că tot este la modă) - în paranteză zicând ca pe ultimii doi, dar și pe mulți din cei anteriori, eu chiar îi prețuiesc, dar nu din punct de vedere postmodernist; ca să sfârșească, în final, apoteotic, cu o concluzie © «Linda H.» (emula lor): „Este posibil să nu găsim nici un răspuns în contradicțiile lor, dar întrebările [care apar] vor face măcar posibil orice proces de producere a răspunsurilor” .Răspunsuri evident global-divergente. Ceea ce, să recunoaștem, ridică optimismul nostru pe «culmile cele mai înalte» ale unui solipsism „paroxistic indiferent” (Baudrillard).

Stop! Că m-am plictisit. Și nu vreau să se întâmple acest lucru și cu cititorii. Pe care, se pare, că i-am «prins» cu primele mele discuții (virtuale).