Când ai plecat ai lăsat în urmă un om cât o jumătate de înger. Ceilalţi oameni mă presimt în noapte ca într-un bulgăre de aluat dospit în burta unui septembrie suficient. Încep să ies în lumină, încep să mă nasc. Fericesc burţile născătoare, burţile femeilor din femei dintr-o Eva nesătulă de muşcat din mărul binelui. Din piciorul zeului. Din coasta bărbatului ei.

Mă plimb pe străzi. Filtrat prin luminile magazinelor sunt o stafie care încearcă să îşi sperie umbra. Aprind o ţigară. La capătul ţigării o bucată mică de nesfârşire arde. Nu am mustrări de conştiinţă. Sunt un om puternic. Ard cu sete nesfârşirea din capătul ei fecund. O apropii. O însuşesc. Se stinge aproape de buzele mele.

Mă plimb pe străzi şi câteodată pe contrasens. Mă izbesc frontal de ploile călătoare în sufletele trecătorilor. Prietenii mei s-au născut deodată cu mine. Prietenii mei nu vor muri niciodată.

Caut prin buzunare. Cartele de metrou. Cărţi de vizită. Aripi fosilizate. Bilete de tren. Fotografii cu prietenii mei. O furnizoare de nesfârşire aprinsă, stinsă şi ruptă. Un prezervativ îmbătrânit în aşteptare. O unghie de zgâriat cerul. Nimic care să îmi amintească de tine. Fericirea e un paraşutist care a întârziat puţin. O aştept cu braţele deschise şi cu trupul gata să fie strivit.