copiii de bronz numiţi giacometti
alergau pe muchia timpului
nimeni nu le dădea o bucată de pâine
agurida le strepezise dinţii şi ca nişte melci
flămânzi de iubire
plângeau după mamă.

tatăl lor
omul de bronz
vândut pe-o grămadă imensă de bani
râdea prin săli cu pereţi tapetaţi
cu tristeţea sub braţ.
înghiţise momeli ca un peşte de râu
acum gâfâind sub greutatea confuziei.

cineva rupsese tăcerea –
dau şaptezeci de milioane de pounds
pe l’homme qui marche.

anul
de mână cu doi anonimi
se-ndoaie de spate şi trece dincolo
pe sub uşa de fier a unor vremuri neclare.
confetti şi damf de şampanie cad la răscrucea
inflaţiei.

trenul de unşpe nu mai putea fi oprit
de la tunel la tunel devenea mai rigid
îşi pierdea vagoanele pline cu angst
la fel cum îşi pierduse demult cenuşăreasa papucul.

copiii de bronz
şi copiii copiilor lor
îşi vindeau trupurile scheletice pe haşiş
la celălat capăt de pod vrăjitoarele urlau
ca nişte vulpi în pustiu
împotriva noilor legi de taxare.

şi vrăjitoria este o artă
spuneau plictisite şi
culmea
că toţi
le credeau.