dacă păsările lumii ar fi închise în colivii
aş rămâne descumpănită
privind marginea lumii
dintâi.

pe lângă pietre arunc umbre, le ferec în chei fără uşi
pândesc păsările să-si trăiască libertatea dincolo de nori
să nu le vadă ochii hulpavi ai oamenilor.

dacă aş şti rostul tăcerii
m-aş închide într-o umbră pe un perete
să ştiu când vântul e pustiu şi când umblă hoinar
pe lîngă ghete
de fete.

mă tem însă că s-ar scurge de pe mâini
broboane de transpiraţie printr-o înţelegere plină de graţie
şi Doamne, câte păsări ar trebui să chem
să se sature cu apa mâinilor mele?

atunci am ales să tac, să rezem tâmpla de nicăieri
poate aşa nu mă ştiu cuvintele pe unde sunt
şi le spun de peste tot, efemer, să nu-şi uite păsările din zbor.

cândva, fost-au cuvintele păsări,
scrise,
plânse,
se ridicau până la cer şi înapoi
atât de înaltă le era umbra încât se odihnea pe ochii mei
de când sunt tintuiţi sub pleoape
ca şi eu, omul, dormit dintr-un zbor
în liniştea unei primăveri care nu-i a mea
dar o fur din flori, zăbavnic, plângător, repede.

nu stingeti păsările în zbor, nu ucideti cuvintele în umbre
dorm lacrimile sub pleoape atât cât sunt eu aici
prinsă într-un bolovan de sare
nicăieri nu-i mai bine decât în liniştea de sub aripile păsărilor
nu mai dorm decât o viaţă
apoi voi pune la păstrare sub piatra de mare
bobul de zăbavă că am fost în lume, gândul întrupat din mama.