Vișinel se scoală mahmur, iese afară pe urma făcută de cîine, se oprește la poartă, lîngă locul unde cîinele a îngălbenit spuza brumii, chibzuiește cu mintea tulbure, apoi o ia pitit pe după gard, ca să nu-l vadă Marița, nevastă-sa „de-al doile”. Mai întîi se oprește la privatizați și bea cît are bani. Neostoindu-i-se setea lui cea mare, arșița ce i se urcă din măruntaie ca din fundul Gheenei, merge pe la gospodari și bea în baza zilelor-muncă pe care urmează să le facă la primăvară. Pe urmă se întoarce acasă smintit și ticăloșit cu asupra de măsură. Blestemă și urlă cît ce poate pînă ce îngrozește tot satul. Turbarea și îndrăceala lui se ridică pînă în ceruri la Domnul-Dumnezeul Slavei și Adevărului. Și-odată Preaînaltul și-a ieșit din răbdări:
– Vișinel, Vișinel! tună Domnul din înaltul cerului. Mai liniștește-te și intră odată în rîndul oamenilor! Bată-l Crucea ți-a luat mințile cu totul.
Înfricoșat, Vișinel cade în nas și sărută pămîntul dinaintea Domnului-Dumnezeului său:
– Doamne, în mare mila Ta, înțelege-mă și pe mine că nu mă pot ține. La început am băut de bucurie pe la cumătrii și pe la nunți. Pe urmă mai beau cîte un păhărel, că nevastă-mea, Marița lui Vraghie, e tînără, iar eu nu mai îs așa putinte. Mă înțelegi?
– Vișinel, Vișinel, îl amenință Domnul încruntat și necruțător, dar și atotmilostiv în același timp.
– Ce să facem? Sîntem făcuți din carne, Doamne.
– Bine, bine, făcu încurcat Cel de Sus.
– Pe urmă, Ziditorule, am început să beau de supărare că nu mai scap de nevoie și de necazuri. Uite, acu’ Ghiocel, șoșoiul meu cel mai iubit, s-a înhăitat cu unii și cu alții. Face tot felul de rele, de-mi crapă obrazul de rușine.
– Deh... Ce să-i faci, grăi întristat Domnul, amintindu-și de Fiul Său.
– S-o înstrăinat Ghiocel. Umblă pistolocu’. S-o dus în Germania, și-acolo face tot felul de ciordalîcuri cu alții de sama lui.
– Aoleu! În Germania?! Vezi să nu mă pui în cîrd cu nemții ăștia și cu tot Consiliul Europei.
Dar Vișinel n-avea habar de Consiliul Europei!
– Ce știu eu, Doamne?! Eu știu una: nu mă pot ține și pace! Ce pot face?! Ajută-mă!
– Mergi și tu la dezalcoolizare.
– Ce dezalcoolizare? Cînd ajung acasă, încep iar. Bunul Dumnezeu căzu pe gînduri. Căută îndelung cu privirea Sa atotpătrunzătoare în lumile străluminate ale îngerilor. Dar nici heruvimii, nici serafimii, nici prestolii din crugul de jos, nici astralii, nici forțele, nici stăpînirile, nici temeiurile, nici, în sfîrșit, arhanghelii din crugul de sus nu-i fură de nici un folos. Toți erau ocupați pînă peste cap cu lucrul lor îngeresc: ba în Bosnia, ba în Cecenia, ba cu SIDA, ba cu cancerul, ba cu alte năpaste și molime. Legiunile îngerești nu dovedeau cu misia lor împăciuitorelnică; astupau gaura colea și crăpa dincolo, căci aman s-a mai stricat neamul omenesc. Așa că Domnul căută în popoarele focului, ale apei, ale cerului și pămîntului. Căci elementele sînt locuite de creaturi perfecte cu chip uman: pămîntul e plin, pînă aproape de centrul său, de gnomi, în foc sălășluiesc salamandre, fluviile și mările adăpostesc nimfe preafrumoase, aerul mustește de silfide. Și astfel găsi Domnul în unul din departamentele aerului pe Cimbalion, fiul unei silfide, germinat din abundența materiei și a puterii ei imaginative. Ce abundență și ce putere imaginativă vor fi fost nu se știe, dar Cimbalion ieși cam năvleg și negricios. Deh, pătimașe silfidele astea! Cu toate acestea, Cimbalion era iubitor de Dumnezeu și destoinic în faptele sale îngerești. Purta în mînă două talere de aramă pe care le zăngănea mereu, aducînd slavă cam zgomotoasă lui Dumnezeu. După ce-i luă frumușel talgerele, îl sfătui ce și cum, Domnul îl trimise pe pămînt la mult păcătosul Vișinel.
Dăduse Domnul o toamnă ghiurghiulie și cu rod bogat. Vișinel răvăcea. Era vesel nevoie mare și se vedea că era „cu bomba-n cap”, cum zicea Marița lui. Cimbalion, firav și frumos ca o fată mare, intră sfios pe poartă. Avea niște aripi subțiri, cum sînt cămășile cepei în anii secetoși. Erau așa de străvezii! Mai că nu se vedeau.
– Sînt Cimbalion, trimisul Domnului...
Vișinel rămase ca trăsnit cu mustul cobîlțăind în găleată:
– Domnu’ Chimbală Ion, asta-i culesătură de pe urma oamenilor, să știți. Nu-i de furat!
– Nu asta-i problema, zise cu subînțeles Cimbalion.
– Eu, să știți, în fiecare an culeg de pe urma oamenilor... ce rămîne... și vînd pe la oameni. Da’ doamna Săndica mi-a spus: Măi, Vișinel, tu îmi vinzi poamă și pe urmă tot tu vii și bei vinul. De ce nu-ți faci și tu niște vin? Nu mai fac, doamna Săndica, i-am zis, că nu mă pot ține și-l beau tot. Mă pun pe băut și nu mă las pînă ce nu-l termin. Da’ pe urmă m-am gîndit să răvăcesc. Că, oricum, tot beau. Dacă nu mă pot ține! Poftiți, domnu Chimbală. Luați loc.
Și ca prin farmec apărură două stacane de lut. Asta i-a pus capăt sărmanului Cimbalion! Sfios și supus, nu putu să refuze tulburelul ce gîlgîia de mai mare dragul. Și totul era așa de frumos! În cramă mirosea a doagă și a ottonel. Hașchine de slănină și afumături atîrnau din bagdadie. Și lacomele viespi bîzîiau așa de îndrăcit, înecîndu-se de bună voie în mărgelele roșii ale mustului… Pe-ndată ochii lui Cimbalion se rotunjiră, iar gura i se întinse pînă la urechi și așa-i rămase. Mai băură cîte-o stacană. Apoi chiuiră, după datină, la prima găleată de must pus în butoi. Stropii săreau de-o șchioapă din leică, luminile dulci ale toamnei fremătau ca niște ape pe pereți, iar ei se aplecară cu rîvnă asupra stacanelor, chiuind de data asta după datina de totdeauna a oamenilor beți.
– Să bem, măi Chimbală, că asta ni-i viața! Cînd oi muri eu, n-o să se știe nici măcar la Goroni, peste deal. Cînd o muri Iliescu, o să știe toată țara: la amîndoi o să ne umple gura cu pămînt... De-aceea eu nu mă pot ține.
Cimbalion mai bolmoji ceva de întrajutorare, integrare și alte lucruri sacre, apoi uită cu totul ca luat de o lumină mare. Dar – vai! – lumina nu era nicidecum divină, iar mățișoarele subțiri ca niște fundițe roz ale bietului Cimbalion nu se puteau întrece cu borhăile îmbîhlite și tăbăcite în alcooluri ale lui Vișinel. Ficățelul lui Cimbalion, deprins numai cu ambră și nectar, se umflă pînă peste poate, crăpă și se făcu ferfeniță. Iar pneuma sărmanului îngeraș se înălță în ceruri, la Domnul său.
Cumplit s-a mai mîniat Bunul Dumnezeu:
– Vișinel, Vișinel, stricatule! Omorît-ai pre îngerul Meu!
– D’apoi cin’ ți-e de vină, Doamne, dacă n-ai trimis pe unul care să țină la băutură? Că eu, ți am spus, nu mă pot ține.
– De băutură l-ai omorît, apoi și tu să bei pînă să te văd mort tot așa, blestemă Atotțiitorul și dispăru, închizînd în urmă-i Porțile Cerului.
Și-a început Vișinel să bea și mai crunt. Se ngrozea și el cît de rău se îndrăcise.
Iar odată, în iarnă, după ce a băut toată ziua prin sat, s-a întors seara tîrziu acasă. Încet, fără să-l simtă nevasta, s-a îndreptat către cramă. A aruncat o privire spre cerul de mătase. Și-a ridicat din nou gîndul pînă la Dumnezeu și încă o scară. Dar stelele înfipte acolo sus îl priveau obraznic, fără să-i aline deloc mușcăturile amarnice ale părerii de rău după Cimbalion. A stat în cramă, lîngă butoi, mai multe ceasuri și a băut pînă n a mai știut de el. Cu greu a reușit să iasă afară. Era un ger strașnic. Vișinel a făcut cîțiva pași clătinați, apoi, împiedicîndu-se de cine știe ce, a căzut și, cum nu mai simțea nimic, a adormit pe loc. Cît timp va fi stat în zăpadă, numai bunul Dumnezeu știe, dar de înghețat, a înghețat bocnă.
Nevastă-sa „de-al doile” nu și-a făcut prea multe griji că nu i-a venit bărbatul acasă. Nu era prima oară că dormea prin sat. Pe la ora trei din noapte însă, Marița a ieșit afară “ca omu’” și a dat peste el: înghețat lemn, țeapăn, fără suflare. Marița a început să strige: „Săriți! Săriți!” N-o auzea nimeni. A încercat să-l tîrîie în casă, dar n-a putut: era greu ca o buturugă. Bocind, a alergat la vecini.
Au venit mai mulți și au băgat mortul în casă. Marița s-a apucat de bocit, dar o țigancă mai bătrînă, una Tinca Curnapoi, a zis: „Măi, nu-i vreme de bocit. Prima grijă la mort e să-l speli cît îi moale, că, dacă înțepenește, e mai greu”. Zis și făcut! Două femei au fugit să aducă apă caldă. Un vecin a mers în cramă să aducă o garafă cu vin, să verse o picătură pentru răposat. Plus de asta, casa Mariței era neîncălzită și oamenilor le era frig. Au cinstit cîte un pahar și s-au mai încălzit.
Femeile au adus apă caldă și au vărsat-o într-o balie. „E cam fierbinte”– a zis cineva. „Parcă mortu’ mai simte că-i fierbinte sau că-i rece. De-acum nu-i mai pasă. Săracu’ badea Vișinel, a fost om de treabă. Cîți ani avea, Marițo? Dom’le, ce ți-i omul! Azi ești, mîine nu mai ești! O picătură de ploaie, o răceală – și gata! Ei, lasă că și el... Dumnezeu să-l ierte, da’ bețiv mai era. Sugea... Să fi fost rachiu făcut din căcat și tot l-ar fi băut”.
Pe urmă l-au dezbrăcat. Chipeș om fusese nea Vișinel. Ș-acum, la bătrînețe, se ținea bine, moșneagu’! Avea ochi albaștri, mă-sa îl făcuse cu un român. Îi plăcuseră femeile. Las’ că și ele lui. Ha, ha! O vreme a trăit cu soacră-sa, mama primei neveste. Asta-i viața, cît trăiești faci păcate. După ce mori...
L-au băgat în balie. Un țigănuș îl ținea de mîini, iar ceilalți au prins cu încetul, de la cap. În momentul ăsta, mortul a început să miște degetele și să-l strîngă de mînă pe țigănuș. Puradelul a răcnit cît a putut și a zbughit-o pe ușă afară. Ceilalți – gea! – după el.
Vișinel a gîjîit din balie cu un glas dogit de băutură: „Stați, bre, că n-am murit.” Mai tare de înger, s-a dus după el țiganca cea bătrînă, Curnăpoaia, și de-acolo a strigat pe cei de afară: „Veniți, măi oameni buni, să-l scoatem că se opărește!” L-au scos ei și l-au fricționat cu spirt medicinal. Și cum stătea înfofolit în vîrful patului, Vișinel a început să se uite la icoana Maicii Domnului de pe peretele dimpotrivă. Maica îi zîmbea blînd. „Se vede că Ea m-a ajutat, gîndi Vișinel, că doar m-am născut a doua oară în balia de rufe și am fost botezat cu apă pe cap ca și Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Ei.”
– Mai pune niște ulei în candela asta, fa, Mariță, fa, strigă Vișinel.
– D’apoi, Dumnezeu mă ierte, dar și Maica Domnului asta mănîncă o grămadă de ulei, zise cu obidă Marița.
– Ș-adă, fa, oleacă de vin, că tot am înviat!