O să rup oasele vântului
cu mâinile transformate în aripi,
să văd aerul cum trece prin ele
ca o ispită cu două feţe
în faţă cu fantomele din aer
şi dispar după colţuri în spatele zidurilor
de ţi se strecoară frigul sub piele.

Noaptea-i o fântână huruită
cu întunericul vorbind pietrelor
în groapa unei morţi din lipsă de apă.

Dâre reci se furişază prin golul de nervi
se surpă dealurile înmuiate de ploi
fantomele delirează pe străzi
vântul se caută de oase
şi nu le mai are.