Trenul a abandonat gara
acum e goală precum sticla aruncată
în răspărul întunericului
noaptea se dezbracă în văzul celor prezenți
uimind cu mersul atât de gol
chipuri rămase fără cuvinte

mințile se goleau de putere
dezmoștenite de propriile nădejdi

tremurul mâinilor
cu gesticulații obosite
cereau lacrima lui Ovidiu
să poată adormi gândurile
deschise spre zori

o stare de ebrietate nu așa avasată
încovoiată de rutină
aduna în căruciorul scârțâitor
metafora petrecerii anesteziate de alcool
nici tăcerile din șapte străzi
n-au putut dormi
cauza acestei chermeze fluierate
au pus țigări aprinse
în captivitatea gurilor
ascultând în surdină
o muzică alb negru
și ea ostenită
parcă se ghemuia lângă mine
să-și tămădiască pleoapele
căci pe străzi întunecate
încă se mai fac nopți albe.