pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada,
adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește.
numește două animale care aleargă și se camuflează
cu sângele la vedere. în locurile de veci se doarme în liniște
cu două trei lumânări aprinse de paznicii înfrigurați.
acolo dormim, așteptând cea mai frumoasă resuscitare.

suntem înăuntru unui glob de cristal,
pe o rază de mulți ani lumină se întind doar casele de la munte ,
lupii și albul - privim prin ferestre
în loc de brațe avem țurțuri care se frâng,
pe ochi ne-au crescut stele de gheață dar abia acum,
când a venit iarna la fel ca deținuților din închisori în ultimele zile

familia ne aduce cozonac, carne proaspătă, sicrie noi, albe

vin roșu ca sîngele.

iar nouă ne creste din nou o inimă. un înveliș din sticlă sablată
în spatele căreia lumina devine o ceață densă
ziua vie, noaptea aproape moartă. privim prin

:: w i n t e r g l a ss.

troleibuzele nu s-au oprit din mers / au coborât bulevardele toată noaptea
pâna când
străzile au devenit pereți albi, s-au îndoit,
o iluzie optică care ne-a rafinat toate gândurile.
unele mari cât urșii polari din kamceatka,
altele ca niște stele pitice de la periferia galaxiilor.

gândurile se repetă: urșii polari se sfâșie unul pe altul,
stelele sunt atât de îndepartate încât nu le vedem
niciodată
dar le visăm în fiecare noapte
ca și cum într-o viață anterioară am fost straturi fierbinți de plasmă din care
copiii își alimentează cu energie / jucăriile.

nu reușim să ieșim de sub capacul de sticlă, de sub dunele de zăpadă.
când concentrația de serotonină crește,

în valuri,
stăm și respirăm aerul pe care
sondele
îl forează. privim lumea, cum dintr-odată își crește ca pe o cocă /magia.