Din floarea mea cănită albinele n-adună
Polenul plin de sevă, de pară și de plumb,
În care zace-ascunsă, de subreda minciună
A soarelui, câmpia de aur sau porumb;
Și nici sărutul apei, când se prefiră zorii,
Nu îmi alungă setea încătușată-n trup;
Iar de întind petala – aripa scumpa-a florii-
Nu pot din rădăcina de carne să mă rup.
Risipă de miresme și de culori celeste!
Ofrandă fără rugă, uitată în ierbar!;
Se întomnează, bate un vânt de-otel și este
Târziu de-acum; primește această umbră-n dar.
Chiar dacă din grădina iubirii m-ai cules
Și m-ai ascuns în carte, voi învia în vers.

13 I 2009