eu și cu tavi (II)

Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
S-au terminat și muzică, și cuvinte.

Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele.

Până la urmă,
fiecare din noi și-a aflat
propria orizontală.

Peste toate s-a așternut
o liniște mormântală,
menită parcă să ne țină de cald.

Nu se mai auzea decât
ce gândea în secret fiecare
despre celălalt.

Ceremonia ceaiului era pe sfârșite.
Ne fumam reciproc gândurile otrăvite.

Până la urmă,
fiecare din noi și-a găsit
propriul echilibru,
după ce și-a așezat
pe tavan umbra,
să stea confortabil
pe-un scaun răsturnat.

Doar aproapele meu
continua să viseze urât
și lovea prin somn
cu picioarele
seară de seară în zid.

Astăzi, însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât
o strigă izbindu-se-n mine
cu aripile de toți pereții.