Mi-am abandonat sufletul în ghearele durerii,
trupul l-am îmbălsămat cu sângele dulce al nevoinței,
și-am învățat dragostea, în penitență,
ucenic suferinței,
toate,
să merit să-ți respir la tâmple,

toate, ca să te port.

Cu prelungirile înnodate în juru-mi,
din brațe, tălpi, degete si genunchi,
îți cresc firișoare albe, pivotându-mi adânc
pieptul, spatele, coapsele și obrajii,
apoi alte fire adventive,
împânzindu-mi carnea.
Pământ necălcat,
inima ta se deschide înmiresmând,
buze polenizez pâna la apus,
când începi tu să te hrănești.

Te-ai născut să te înrădăcinezi.

Înainte de-a lua totul de la capăt,
deschid o fereastră prin șuvițele tale
să citesc lumina din lumină.

Am dobândit privilegiul de-a te purta.