Printre razele străpungând vitraliile înaintam în negru aliniați în tăcere spre altar. Pentru a-l iubi mai mult mi-l imaginam cu trup de femeie, întins și gol în aerul uscat al nopții. Marmura albă și rece a arcadelor îmi tăia genunchii după jumătate de oră de adorație. Mă întindeam alături de el, mă lipeam de el și întindeam gura. Eu sunt trupul tău și sângele tău negru, fără sfârșit și fără dragoste. În somn, coloane înalte, verzi, sub cupolă, în aerul verde, așteptam, la fel, cu gura în praf. Respiram și așteptam tulburarea apei. Ți-am adus mere galbene, mari, de care îți plac și apă de la fântână. Iarba a crescut iar puii se-ncumetă până la mijlocul apei. Ceilalți cum sunt? Sunt bine, cum știi. Învață să respire sub apă. Caută. Am să îți dau câte ceva să le duci. Am să îți dau din mine, îți dau fața mea, o scot cu mâna dreaptă, o șterg și o lipesc de fața ta. Izbucnirăm. Râdeam de-adevăratelea după două luni. Mușchii se descleștau și le urmăream întinderea până sus, spărgându-se de sticlă. Dii, Rosinante! Auzi, tu, știi ce sunt morile astea de vânt? Sunt metafore, dragul meu! Fluturi sunt, dacă mai guști limbajul poetic. Diii, Rosinante! Da, dacă ridici sulița (așa, cu vârful înainte, acum balans) îi superi. Aberezi, draga mea, nu te supăra că-ți atrag atenția. Fluturii nu fac sex. Crezi că ești bun? Alesul? Mirele? Îmblânzitorul meu? Eu sunt tot ce ai. Numele meu este etcetera