eram copil, doamne, când moartea m-a apucat de mână
pentru o clipă am crezut că și ea era copil
jucându-se printre noi dar
jocurile morții nu dau greș
sub al ei sărut se sparge-n două clipa
însă, nu de asta te caut acum,
sufletul meu de femeie n-a rodit încă
tu, doamne, știi cum un înger a plecat din cer
să culeagă cele mai triste lacrimi de pe pământ
a colindat până i s-au rupt legătorile aripilor
la fereastra fiecărui suflet a găsit ciubărul plin cu lacrimi
i s-a făcut milă de-o mamă cu puiul beteag
deși știa că Tu l-ai făcut, doamne,
privind-o, i s-a făcut dor să aibă o mamă, a plâns
și
i-a strâns lacrimile într-o pleoapă de vis,
erau grele ca pietrele de pe drum

cupa lor se înroșea tare în palmele îngerului când urca treptele de nori,
lacrimile se topeau întruna

până la tine, el a umplut-o de nenumărate ori
în locul mamei, l-am ajutat de la o vreme
eu

mie, doamne, de ce mi l-ai luat?
mi-ar fi dăruit prunci
iar dacă nu, ar fi fost pruncul meu cel mai de pe urmă

îmi zidesc lacrimile să-i duc aripile în cer