De ceva timp mă vizitează o întrebare. Apare la ușă când nici nu o aștept, mereu proaspătă și cu un surâs reținut prins într-o comisură. O privesc și-i spun: acum, da, acum îmi iau răspunsul pe mine și vin. Însă când deschid dulapul, nu găsesc decât aceleași lucruri și-mi vine greu să aleg dintre ele pe cel mai potrivit. Mă opresc din scotocit, mă așez pe marginea patului și aștept să vină răspunsul cu alaiul lui de amintiri. Păi. Măi.

Și zic. Aveam vreo opt ani când eu și soră-mea ne-am gândit la o ispravă. Știam să scriu, ea încă nu, dar buchisea pe abecedarul meu, silabisind graseiat și rârâit. -- -- . Ca – să. -- -- . Pa -- lă. -- -- . Ghioz – dan. -- -- --. Șol – dat. Ăăă, nu-i șoldat că nale tei. Ce-o fi aici, întreba. Și cum eram noi în bucătărie, am zis hai să scriem fiecare lucru pe care îl facem. Asta auzisem eu că ar însemna jurnal. Să scrii despre ce faci toată ziua. Partea mai grea a fost tocmai când am început să scriu primele propoziții. Nu știu ce era în mintea mea, dar scriam despre cele mai apropiate acte cu putință. Cam așa. Suntem în bucătărie. Eu stau pe scaun lângă bufet și scriu pe o hârtie dictando tot ce facem. Carmen stă lângă mine și se uită la ce scriu. Cred că era un fel de autoreferențialitate în fașă. Dar după câteva rânduri mi se păru absurd să scriu așa. Trebuia să scriu inclusiv ceva de genul: mă gândesc la ce-aș putea să scriu și nu-mi vine nici o idee. Ne uităm una la alta și parcă nu se întâmplă nimic. Ajungând aici, mi-a pierit imediat cheful de a scrie „despre ce faci toată ziua”. Mi se părea că n-o să mai pot face nimic dacă stau cu stiloul în mână în fața hârtiei și, dacă nu voi face nimic altceva decât să scriu, atunci despre ce o să mai scriu în jurnal. Că doar n-o să scriu despre ce scriu. Ar trebui să am două perechi de mâini sau să scriu cu amândouă mâinile. O mână să scrie despre ce scrie cealaltă. O prostie! Uf! Nu-mi imaginasem că e atât de dificitl să scrii un jurnal. M-am lăsat păgubașă spre dezamăgirea soră-mii. Ce s-a petrecut între timp rămâne de domeniul misterului, pentru că peste câțiva ani, ghici cine scria jurnale?

Când locuiam „dincolo”, în primul noastru apartament din sudul orașului, tata avea obiceiul să ne spună „întâmplări din viața lui”. Ne făcusem un obicei din asta mai ales după ce făceam baie și ne simțeam în al nouălea cer îl rugam haaai, mai spuuune-ne întâmplări din viaaața taaa și nu ne lăsam bătute până când nu venea lângă noi și până nu ne povestea vreo nebunie de când era mic. Îmi amintesc foarte clar două dintre povești. Pe ulița unde a copilărit tata erau mai multe fete. Unele erau frumușele, dar cam sperioase. Și cum era tata năzdrăvan, împreună cu alții de seama lui, ce idee le-a venit? S-au strecurat prin magaziile caselor lor și și-au făcut rost de niște sfori mai lungi. Făcuseră câte un nod și așteptau. Pândeau pe marginea drumului. Fetele aveau obiceiul să se plimbe de la casa uneia la casa celeilalte cum fac fetele de obicei, să mai afle ce se petrece prin vecini și ce jocuri ar putea să se mai joace, dar pe tata și pe ceilalți băieți nu-i interesau toate acestea. Odată, cum treceau ele pe uliță, și-au învârtit lasourile așa cum văzuseră în filmul cu cowboy-ul și haț! spre coamele bălaie ori brunete ale fetelor. A urmat o adevărată vânătoare. Ele alergau abia reușind să-și țină papucii strănși de tălpi și simțind împotrivirea pietrișului de pe uliță, neînduplecat și răscolitor până la lacrimi. Au început să țipe când au ajuns aproape de ele așa că s-au oprit învârtind sforile și rânjind. Ce făcuseră? Se jucau și ei, dar ele s-au supărat. A ieșit scandal între familii. Noroc că a început școala și lumea a uitat repede de trăznăile golanilor. În cealaltă poveste tata își făcuse catalige și ne povestea cum mergea pe lângă gard ca să se obișnuiască mai bine cu înălțimile. Odată a căzut pentru că se încumetase să se miște mai repede decât ceilalți la întrecerea organizată cu spectatori. Ne-am putea întreba cine erau oare spectatorii? Ei, cine să fie, aceleași fetițe... Așadar am crescut cu povești. Și nici nu le-am spus pe cele ale mamei, ale bunicilor ori ale străbunicilor sau pe cele ale celor pe care i-au cunoscut. De-a lungul timpului, toate mi se apropiau și mă părăseau precum valurile pe care nu le poți prinde cu mâinile, dar mi-au lăsat semne.

Prima poezie scrisă de mine a fost despre culori. Eram prin clasa a șasea și îmi plăcea foarte mult să pictez. Mă împrietenisem cu Raluca, a cărei mamă era pictoriță și ne întreceam în desene. Probabil că m-am apucat de scris dintr-o cauză destul de iritantă, atât pentru mine, cât și pentru părinți. Ne mutasem într-un apartament destul de departe de școala unde învățasem vreme de cinci ani și, pentru că mă înțelegeam bine cu colegii, ai mei au decis să nu mă transfere la școala de lângă blocul nou în care ne mutasem, așa că în fiecare zi era nevoie să iau troleul și să cobor la capăt după vreo opt-nouă stații de legănare. Îmi amintesc că trimestrul doi din clasa a șasea a fost un coșmar pentru mine, în special în privința orelor de pictură. Aveam acuarele tempera și pictam în clasă, dar și acasă. Aveam mai multe planșe în blocul de desen în momentul când, ajunsă în dormitor într-una din zile, mi-am dat seama că îl uitasem pe scaun în troleu. Mi-l așezasem pe scaun și eu peste el, convinsă fiind că era cel mai sigur loc unde planșele stăteau întinse, pentru că, dacă aș fi ținut blocul în mână, s-ar fi sfâșiat în cine știe ce cui sau margine de scaun dezmembrat. Dar se vede treaba că nu mă gândisem bine, așa că m-am trezit acasă cu blocul de desen lipsă. Pentru ora următoare de desen am repictat din memorie planșele care au ieșit desigur altfel, însă am fost atât de zăpăcită sau poate era din cauza drumului pe care trebuia să-l parcurg în fiecare zi și a aglomerației din jur pentru că inevitabilul s-a întâmplat: l-am uitat iar în troleu. De data asta m-am trezit plângând în mijlocul camerei. Mi-am spus, bine, le mai pictezi încă o dată și, dacă le pierzi din nou, nu mai știu ce să mă mai fac cu tine. Am dedicat următoarea zi de sâmbătă acelorași imagini care au ieșit și mai diferite față de prima variantă. Mi se părea că mi se usucă mâinile pe pensulă. Tuburile de culori se goleau, era nevoie să le diluez, ceea ce nu-mi făcea deloc plăcere. A fost nevoie să cer bani pentru a cumpăra încă o cutie. Când am constatat a treia oară că îmi lipsește blocul de desen, mi-am spus că ceva trebuie să fac cu mine. Așa nu se mai putea. De data asta îmi uitasem inclusiv sacoșa cu treningul și adidașii pentru ora de sport. Deja era prea mult. Și m-am oprit. Ora următoare am anunțat-o pe profesoară despre ce se întâmplase, deși îmi fusese cam greu să-i spun, și ne-am înțeles în cele din urmă că nu e nevoie să le repictez decât dacă vreau neapărat. Urma să țină cont de ce voi picta de atunci încolo. Deși mi se luase o piatră de pe inimă, ceva se schimbase undeva în altă parte. Așa am scris într-o seară prima poezie intitulată „Bloc de desen”. Suna cam așa: „Galbenul spune: / M-a prins Cosânzeana-n păr! / Albul: / Cânt cu florile de măr! / Roșul: / Cactusul m-a înflorit! / Purpuriul: / Soare sunt la asfințit! / Albastrul: / Eu sunt cerul cel senin! / Verdele: / Iar eu frunza de pelin! / Cafeniul: / Eu sunt scoarța de copac! / Negrul: / Eu pun jocului capac!” Nu mică mi-a fost bucuria când am deschis peste câteva luni volumul „Mlădițe literare" la pagina 162 pentru a găsi fructul neliniștilor mele de pe parcursul unui întreg trimestru. Aveam doisprezece ani și nu vroiam să-mi mai pierd culorile.

Am tot scris câte o poezie din când în când, au mai fost publicate și altele la care acum mă uit cu trei ochi pentru că îmi par atât de simple. Era totuși un modus vivendi. În loc să mă supăr pe cineva, deschideam un caiet și-mi treceam în el imaginile și sentimentele confuze abătute asupra mea. Până când m-am îndrăgostit. Eram în liceu într-a noua. El era mai mare cu doi ani și de vorbit nu prea vorbeam noi prea des, ceea ce s-a tradus printr-un jurnal gros unde mi-am scrijelit toate neînțelegerile și flecuștețele, bucuriile și dezamăgirile, trăznăile colegilor și tot felul de întâmplări petrecute prin vacanțe. Mă simțeam bine după ce închideam caietul și îl ascundeam sub alte caiete într-unul dintre sertarele mesei de scris. Era comoara mea, dar și drumul anevoios prin prăpăstiile și culmile care mă duceau la ea. În ultima clasă de liceu mi-am dat seama că devenisem dependentă de scris și nu reușeam să împărtășesc unele lucruri cu cei dragi. Îmi spuneau că îi evit, că sunt apă liniștită, dar adâncă, fugeam de cine se interesa de viața mea și tot așa. Într-o zi am luat brusc decizia de a renunța la jurnale și la toate poveștile înscrise pe foaie dictando. Le-am luat în mâini și un minut este mult pentru a măsura durata dintre luarea deciziei de a le arunca și momentul în care au ajuns în tomberon la parter, în camera acea cu mirosuri pestilențiale, a cărei ușă era tot timpul încuiată cu cheia. Nici nu am plâns. Nu am avut nici remușcări în perioada următoare. Mi se părea normal să mă lepăd atât de naivitățile vârstei, cât și de ceea ce mi se păreau atunci traume, deși nu știam că se numesc așa. Aveam de învățat. Atât de mult mă schimbasem, încât o colegă amatoare a serialului Dallas m-a avertizat în caietul de amintiri instituit spre finalul ultimului trimestru de liceu să nu cumva să ajung un J.R. feminin, ceea ce m-a pus pe gânduri.

Am mai scris poezii tot așa doar pentru mine. Nu m-am gândit nici o clipă la publicare. Am început un nou jurnal pe coli de hârtie A4. De data asta vroiam să fie altceva. Am început să mă cufund în lecturi și mergeam cu prietena mea, Cris, pe la tot felul de conferințe. Mă certam în scris când făceam pauze prea mari de jurnal. Mă revărsam cu lux de amănunte peste paginile goale într-o relație emoțională cu scrisul. Am avut nenumărate momente care m-au marcat și la rândul meu mi-am marcat și eu hârtia. Am scris despre mine și despre cei din jurul meu, despre lucrurile pe care nu le înțelegeam și nici din discuțiile cu cei de lângă mine nu-mi reieșea un răspuns satisfăcător. Scriam pur și simplu întrebările care nu-mi dădeau pace. Le dădeam răspunsuri posibile și reveneam peste ele după un timp. Pe acestea nu le-am mai aruncat. Mi-am dat seama că făcusem o mare greșeală aruncându-mi jurnalele din liceu pe ghenă... Totuși avusesem nevoie de o crimă în mine, cu mine, fără martori, pentru a afla cum este să fii altul pornind de la zero. Mi-am părut stranie așa ascunsă cum eram în liceu. Aveam colegi cărora le plăcea de mine. Unii se autoinvitau la nunta mea deja. Nimeni nu m-a întrebat ce vreau de fapt, dincolo de ceea ce trebuia să fac. Cred că este una dintre întrebările pe care le-aș adresa mai des celor din jurul meu, în ideea lămuririi unui sens în viață. Dar asta eram și cu asta basta. Cui îi place de mine, îi vor plăcea și stranietatea, și ascunzenia, și nelămurirea, mi-am zis.

Se pare că i-au plăcut cuiva acestea pentru că s-a pogorât peste sufletul meu, ploaie torențială, în rafale când mai mici, când mai mari. Îmi lua flori, deși îi spuneam că florilor le-ar sta mai bine cu rădăcini în pământ. Mă suna des, ne întâlneam mergeam la teatru, la film, prin parc. Ni se părea că ne iubeam. A durat ceva timp fericirea asta până într-o zi când mi s-a rupt filmul și m-am întrebat a donde va esta calle - învățam spaniola. Fără nici un motiv inteligibil, explicabil în cuvinte. Nu am mai răspuns la telefon și nu ne-am mai văzut. Nu fusese iubire, mi-am spus. Nu ajunsese la comoară. Nici eu nu ajunsesem la a lui. A fost dureros. M-am împrietenit cu alte persoane, dar mă copleșeau diferențele. M-am obișnuit treptat să ating aceste diferențe cu extremitățile ființei mele. Mi-era teamă de ele, dar cu timpul îmi plăceau din ce în ce mai mult. Au ajuns să prindă rădăcini rizomatice pe tărâmul meu. Aveam deja o adevărată grădină cu diferențe, plante mai mari sau mai mici, copaci și gâze, o mireasmă ce-și schimba aroma de la un anotimp la altul. Eram. Scriam totul în detaliu. Mi-am dat seama că am nevoie și de pauze de scris. Ele nu se întâmplau degeaba. La fel ca în copilărie, nu e de ajuns doar să scrii, ci și să fii. Îmi căutam liniști și triluri în cele mai aglomerate colțuri ale orașului. Chiar când stăteam de vorbă cu cineva îmi căutam liniști. Când le găseam, i le arătam celuilalt fără a-i spune știi, uite aici e o liniște. Ia, uite cum arată. Nu. O scoteam la fereastră și o învățam să facă semne cu mâna. Celălalt înțelegea dacă mă luam după surâs. Well, mi-am spus, e ceva și asta!

Prima dată când am simțit nevoia de a scrie în altă limbă, adică în engleză, a fost în Paris, unde am petrecut câteva luni minunate. Mi se părea că dacă nu scriam în engleză, aș fi murit. Româna era o limbă de pe altă lume, iar valurile de franceză din jur, deși jucăușe, prietenoase și înspumate, nu mi-au cuprins stâncile în mod dramatic. Engleza îmi creștea ca iarba de pe gazonul stadioanelor. Sănătos și sigur. M-am confruntat însă cu uitarea cuvintelor românești. Nu mai știam cum se spune la „șindrilă”, de exemplu, și a fost nevoie să intru pe un dicționar online bilingv pentru a mă liniști. La mine nu îmi luasem nici un dicționar, bazându-mă pe bibliotecă și pe internet. Și bine am făcut. Intrarea și ieșirea dintr-un tărâm lingvistic în altul este o adevărată aventură, o călătorie spre orizont și înapoi. Am scris în engleză câteva poeme atât cât să le înțeleagă și colega de cameră, Kasia. În română am păstrat totuși zbuciumul ori, mai bine spus, nu mi-a pus nici un englez piedică. Așa că scriu mai mult în română. Online am început a scrie având pe cineva clar definit în minte, dar și pe o parte dintre cei pe care i-am cunoscut la un moment dat și față de care s-a interpus o distanță compusă din fel și fel de motive. Cu timpul, interactivitatea s-a și m-a transformat în ceva ce nici nu-mi imaginasem, dar plutea pe sub apă ca un pește cu gura îndreptată riscant spre suprafață.

Dar pentru ce scriu, m-am tot întrebat? Scriu pentru mine. Scriu pentru a afla diferențele. Cultiv o grădină de diferențe. Citesc pentru a mă defini în contrast sau prin afinități. Uneori nu vreau să mai citesc absolut nimic decât gândurile mele ca și cum cineva ar locui în mine și e musai să ascult ce dorințe, speranțe și nevoi are. Scriu pentru un dialog virtual. Sau pentru o tăcere virtuală. Când scrii, te poți gândi a doua oară cel puțin la ceea ce și cum vrei să comunici, dar apreciez foarte mult atuurile oralității. M-am întrebat adesea ce s-ar fi făcut acei bătrâni cu povestea și cântecul pe buze dacă nu ar fi avut o memorie dedicată păstrării moștenirii pe care acum o numim folclorică. Îmi place să ascult poveștile spuse de cei mai simpli oameni, de la femeia de serviciu și florăreasa din colț, până la zidarii plini de ciment din cap până în picioare și cocoțați pe schele ori gunoierii treziți înaintea mea dimineața. Îmi plac tainele pe care doar le ghicesc în mințile minunate sau diabolice ale învățaților. Uneori îmi imaginez gândurile lor ca pe un peisaj cu un ritual tumultos de junglă, alteori îmi par mări liniștite în care se oglindesc nori albi de vară, semne ale unei vârste interioare de aur.