și-mi număra ultimele gînduri
lipite amarnic pe-o jumătate din trup
cealaltă parte zăcea sub munte
și muntele înalt uitam să-l mai duc

plînsul stins prin orbite săpa
doar partea stîngă rămasă-n adâncuri
El, fără chip, eu, fără suflet,
m-ar mai vedea?

și-mi asculta foșnetul stins
al aripii ascuțite
adînc înfipte în carnea-mi vie
prin coastele largi despletite

neîngăduită visam
muntele închegat ca o lespede oarbă
din care anevoie plecam

așa ghemuită-n coconul prea strâmt:
tu unde-mi rămîi îngere
cît timp
ne-or dormi sub pământ?