să ne spunem cuvintele acelea care ciugulesc din noi
să le scriem pe ziduri pe copaci cu o culoare aprinsă
greu de şters de furtuni să rămână icoane de care
să-şi şteargă buzele credincioşii în dragoste
să le ascultăm cum sună în carnea noastră instaurată
vitejeşte pe oase luptătorii dinlăuntru să ţină piept
neîncrederii şi abolirii dreptului la fericire

să ne topim în ape în păsări în cer şi în zilele ce urmează
traiectoria magnetică a săruturilor neameliorate de vreun
tratament dus pe picioare timpul în care ne îndulcim
hexagoanele din trupurile noastre laborios albinărite

să ne îndreptăm spre clipa în care vom face acel
ceva de la sine înţeles să ne strigăm cuvântul care
face cât toate cuvintele o voce să întrebe
ce faceţi voi acolo sus în spectrul de lumină