în fiecare zi parcă merg la o înmormântare
și oamenii aceia nu plâng
stau fiecare cu aerul de păsări împușcate în zbor
iar din cavouri iese o ceață verzuie
care mie îmi pare otravă
și lângă mine mergi tu plictisită de ritual
un convoi lung suntem draga mea
câteodată unul mai cade apoi din acel loc
cresc scaieți mari pe care noaptea îi visez
cum îmi intră în gură mi-o umplu
până firișoare de sânge curg pe un sunet de
trompete care falsează
nimeni nu își mai numără banii doar
se uită spre același preot fenician
care desenează pe coli murdare cifre
le aruncă și străzile sărate le primesc
în fiecare zi e un cutremur din care se pare
nu pot să ies decât mușcând cârpe