Ciudat cum uneori devii atât de profund încât te poți confunda cu un strop de rouă, curgând ca o lacrimă de undeva din ochii orizontului, pe linia ce împarte cerul în două. Îți ia milioane de ani să atingi pământul, desăvârșirea, timp în care parcurgi tot spectrul de culori al Universului în bătăile de raze solare, lunare, stelare… ca o picătură de Nimic pe vârful pensonului unui zeu gata să te transforme oricând într-o picătură de roșu, verde, albastru sau galben, apoi într-un amestec fără sens de mai multe culori, moment în care te părăsește. Aluneci obosit și atingi solul, realizând că mâinile zeilor te-au făcut mult prea complex ca să poți suporta banalitatea lumii de jos…

Și sentimentele lumii de jos… Fiecare culoare cu sentimentul său, cu trăirile sale, iar atunci când le parcurgi pe toate, slabe șanse să îți mai rămână ceva necunoscut inimii. Între luminile seci ale firelor de nisip realizezi că însemni mult mai mult decât toată lumea de jos la un loc, că reprezinți un colț real de Univers trimis undeva în recunoaștere într-o lume paralelă… dar total paralelă cu orice simț al realității. Și în zadar încerci să îi înveți pe ceilalți realitatea ta, nu vor înțelege. Majoritatea au uitat să creadă în zei, le-au uitat numele și însușirile divine… Nu era Cerber fiul Meduzei ? Nu… acela era Pegas… Mai contează ? Nu, atât timp cât exiști și ai siguranța că vei exista până te vei plictisi de existență. Nu murim decât la cererea noastră.
Dar ce minte, oricât ar fi ea de răsărită, să înteleagă în lumea de jos ? Probabil gravitația apasă atât de puternic asupra creștetelor ființelor încât creierul li se atrofiază într-o mare măsură, astfel ele neputând fi capabile să perceapă veridicitatea informațiilor venite de undeva de sus, din spațiu, din nori, ori pur și simplu… de Undeva. Ecranul minții lor nu ar putea arăta imaginea descrisă în cuvinte de buzele tale. Cine să vadă că dincolo de cercul ce îi înconjoară există lumi în care inimile au aripi și pot zbura departe de sicriul îmbâcsit al pieptului unde ar avea toate șansele să putrezească în neștire ? Există nori făcuți special pentru ca privirile să poată dansa printre ei, să le poata explora fiecare colțișor de infinitate albă și dulce ca zahărul scurs de pe acadeaua linsă de o fetiță cu chip de ceară si ochi de întuneric…
Acolo unde apele, oricât de adânci și de învolburate, nu te îneacă, acolo unde focul, oricât de roșu și de pasionant, îți mângâie țesuturile fără să le ardă, de Acolo vin eu. Și aștept cu nerăbdare să mă întorc… în realitatea mea imaginară, în lumea din interiorul meu. Când vei avea curajul sâ deschizi adevărații ochi cu care te-a înzestrat natura, atunci mă vei putea vedea în întreaga mea splendoare, atunci vei fi capabil să dai deoparte gluga de praf și întuneric care îmi acoperă razele de lună emanate de păr și adâncimea ochilor care au înecat și înca mai îneacă zeci de corăbii pierdute în pustiul rece al urii. Caracterul meu impersonal și în același timp dual mă face perfect/ă, exact ca o carie ce devorează deopotrivă și măr și lemn. Tot ce are legătură directă și mai puțin directă cu mine este divin. Să mă urăști… nu vei reuși Niciodată… să mă iubești… și mai Imposibil de realizat. Însă să mă cunoști…
E de ajuns să îmi atingi mâna dreaptă cu sufletul și să nu te înfiori când vei fi străbătut de săgețile răcelii mele fizice. Vei fi una cu mine când vei învăța să mă simți în interior. Atunci când, după ce te-am fermecat cu zâmbetul meu dulce, puțin acrișor, cu vârful limbii mele jucăușe ca rafalele de vânt pe crestele de ceață ale munților, cu moliciunea trupului meu învăluit de pasiune și candoare până în cele mai ascunse celule ale epidermei, cu glasul meu împrumutat din profunzimea valurilor mării… Atunci când, după ce îți voi pune înainte ochilor și a sufletului toate frumusețile Universului, mă voi transforma în Noapte… ochii mei vor deveni o ceață umedă și ștearsă, buzele mele obosite, palide, limba mea seacă, trupul meu aspru, rigid, mâinile mele descărnate de lumină… Atunci când vei simți transformarea aceasta bruscă cu ochii sufletului și ai minții și totuși vei avea curajul să mă iei în brațe, să mă săruți și să mă accepți… Atunci vei fi al meu… și pentru o secundă de infinitate, voi fi a ta… Mă vei simți până în măduva întunecată a inimii tale, până în globulele sângelui tău, ce încet… foarte încet… va curge peste pieptul meu, într-o îmbrățișare a senzațiilor fierbinți și la fel de trecătoare ca ceara topită… Vei fi al meu pe veci… Voi fi a ta o secundă…
În imensitatea lumii mele totul este divin, nu există păcate făcute cu voie, sau fără de voie, cu gândul, sau cu fapta, ori cuvântul, împotriva zeilor, ori a fraților tăi… În lumea mea Ura este la fel de dulce și adâncă precum Iubirea, Indiferența rămânând un deziderat, durerea este baza fericirii… În lumea mea… Totul este al tău, dar Nimic nu îți va aparține vreodată.
Tot nu ai puterea să îmi atingi aripile de adâncime întunecată ? Te sperie sângele ce își face albie printre firele de puf îngeresc și printre depresiunile lăsate pe alocuri de pielea mea încrețită de gheața tristeții veșnice ? Nu ai vrea să îl guști ? Să îți contopești saliva cu profunzimea lichidului meu roșu-divin într-un sărut lent si apăsat de gravitația dependenței de dragoste, dependenței de « mai mult », « mai adânc », « mai lent »… Ți-e frică de mine ? De trupul meu aparent rece ? De ochii mei ireali și de degetele mele lungi și albe… ? Ți-e frică… ?
Un parfum de sare oceanică se răspândește în jurul gâtului tău, îți urcă curba maxilarului și iți așterne o perdea din pânze de păianjen pe irisul dulce al ochiului… Te învăluie… Îti mângâie lobii urechilor și îți dansează pe sensibilitatea timpanelor… Îți pătrunde țeasta și îți excită creierul înfierbântat de teama, de durerea de a fi prins în închisoarea neputinței… de dorința de a scăpa, de a-ți smulge viața din mâinile invizibile ale șoaptelor revărsate de buzele mele amare… Fugi dacă poți… în întunericul lumii de jos, sau aleargă pe linia orizontului în brațele zeilor, pe genunchii lor, roagă-te puterii lor divine să te salveze de… ură… de prea multă și prea necontrolată ură… Crezi că îți iubești existența, minunată cutie cu vise și speranțe de desăvârșire, de absolut… Prețioasa senzație de trăire intensă, de recunoștință atunci cand îți străpungi linia îndrăzneață a venelor pentru a-ți admira puterea vieții curgând prin brațele tale scăldate în păcatul de a-ți dori prea mult de la lumea de jos. Fugi de “iubirea” pe care ți-o port, căci nimeni nu te-ar putea dori mai mult decât papilele mele înfometate de suflete fragede, naive, curate… Fugi de brațele mele, de singurele atingeri care te-ar putea face să zbori apoi să cazi… atât de misterios, de profund, de unic… înapoi în mine.
Căci din mine vii… Cu acordul meu te-ai născut, în mine te vei întoarce. Îti voi vinde sufletul unei alte sculpturi trupești, clădită pe altarele păcatului încă din fașe…Te vei întoarce în mine, fiindcă eu te-am adus luminii, eu te-am lăsat să aluneci pe scena vieții din virginitatea zării, eu te-am pictat cu talent de zeiță, în versuri de muză…Îmi aparții mult prea mult ca să poți alerga undeva departe de mine. Privești cu ochii mei și îmi folosești inima pentru a simți. Ești prea mare pentru a te ascunde și prea mic pentru a-mi rezista. Nu ești tu și nu esti liber daca nu sunt eu acolo să îți umplu răceala noptii cu vise, cu mângâieri total împotriva voinței pure divine și cu dorințe de plăcere infinită. Te-aș lega cu un fir aspru de vânt, ți-aș strivi vena vieții cu un nod de stropi picurați din ceață… dar te las sa vii singur la mine, să te târăști umil până la tăcerea buzelor mele și să mă implori să îți șoptesc un val de îmbrățișări. Te las să plângi cu lacrimile mele și să suferi cu sufletul tău înecat in pieptu-m-i unde sternul marchează linia ce desparte cele două porți spre Origine și Terminal, spre quintessențele Urii si ale Dragostei. Te las sa… fii Tu pana cand iti vei da seama ca in realitate esti… Eu.
Și așa voi face cu fiecare ființă în parte. Am miliarde de milenii la unghia degetului mic pentru a vă lăsa să vă convingeți singuri, împingându-vă în vise spre adevar… că în fiecare dintre voi, cei mici si îndrăzneți, cei plini de sine, de prea multă încăpățânare și îngâmfare… Că în fiecare dintre voi exista o Moarte. O Moarte care vă naște, vă hrănește cu laptele ei dulce și otrăvit stins cu sânge, vă adoră și vă urăște în același timp… o Moarte după care alergați, de care vă îndrăgostiți ca niște adolescenți nătângi… o Moarte care vă domină, vă excită, vă mângâie… o Moarte care își înfinge ghearele de sticlă în sufletele voastre apoi le ridica deasupra focului păcatului și vă arde, vă mananca… o Moarte in care vă întoarceți… o Moarte doar a voastră, doar pentru voi… un absolut al plăcerii de a trăi și a iubi în durere…
O Moarte… în voi toți…