Să nu fi făcut armata, în veci n-ar fi știut Nușu lui Chivercă despre ciudata însușire a bărbatului de a fi cătană bățoasă. Și, după cum a constatat personal, unora chiar le șade bine așa. Și-a amintit de asta văzând la sfârșit de octombrie cu frunze bine ruginite (dar nu mai ruginite decât cei de ciclul trei de pe vremea milităriei lui) plutoanele care defilau, ciudoase pe bocancii din dotare, de-a lungul bulevardului central, pe ritm de tobe și alămuri, „mumos” aliniate în spatele micro-formațiunii port-drapel. O reporteriță se apropie de un grup ce părea a fi format din veterani și îl întreabă pe unul, încă verde, despre ce simte, ce îi trezește momentul în cauză. Răspunsul acestuia fu de-a dreptul dezarmant: „Duduiță, îmi trezește o poftă nebună de fasole cu costiță afumată, făcute la cazanul regimental! Eu am fost sărjănt și …” Nu putem ști cât de bățos a fost moșul, ca militar, la vremea lui. Altădată, pe ăștia, Nușu îi putea citi de la o poștă. De pildă, în batalionul lui (de fapt este vorba despre grupul cu care și-a petrecut zilele cătăniei în urmă cu vreo două decenii), bățoșii („p…zdoși”, în argoul epocii) puteau fi numărați pe degete. Fie că veneau rupți de oboseală de la instrucție de front ori de la săpat adăposturi de tragere sau tranșee antitanc, pe ploaie ori ninsoare, fie că aveau zi de pregătire la sală sau ZITL (ziua de întreținere a tehnicii de luptă), ăștia, în doar câteva minute păreau scoși atunci din cutie. Și asta cu toate că aveau tot atâtea rânduri de echipament ca și ne-bățoșii. În luciul bocancilor lor îți puteai face în voie mustața, vorba lui Bulmoagă, adjutantul companiei, iar pe haine nu le puteai zări vreodată urmă de cută. Apoi, bățoșii, dincolo de ținută impecabilă, aveau și o agerime aparte la minte. Aceștia își însușeau cu ușurință regulamentele, erau buni la trageri și stăteau bine și la capitolul pregătire fizică. Bine orientați, știau cum să se poarte cu gradele mai mari: în fața durilor nu crâcneau, iar pe molâi, cum apăreau în fața celor mai mulți ofițerii cumsecade, chiar purtători de câte doi și trei bolovani (stele mari) pe umeri, îi tratau „la șto”. Cu cei de sub ei erau mai aspri și decât păturile din dormitoarele de câte șaizeci de locuri, care datau din vremea războiului. Socotind după numărul de scrisori trimise și primite, se pare că și la fete aveau mare succes. Spiritul lor cazon, ultraordonat, îi determina să linieze cu rigla până și hârtia pe care înșirau propoziții de dragoste pentru țărăncile arse de soare pe câmp ori țesătoare gheboase (de atâta aplecat deasupra războaielor mecanice în trei schimburi) îi așteptau, pline de speranțe căministe, să se libereze. Sub aspectul provenienței geografice, bățoșii puteau fi, mai ales, olteni sau moldoveni. Erau înnebuniți după grade, așa mici cum puteau fi ele în acel context – fruntaș, caporal și sergent. Mulți dintre ei intrau în „cadrele armeții”. Cumva, mai forțat, și Nușu ținea cam de aceeași categorie. Numai că nu scria niciunei fete. Cele care îi plăceau nu-l băgau în seamă, iar cu urâtele nu-și făcea în cârd. De fapt, la vârsta aceea, modelele lui feminine erau asociate cu Ela lui Camil Petrescu (Ultima noapte …) ori Otilia lui George Călinescu, dar și cu alte …fufe întâlnite printre coperți de romane, fiind proaspăt bombardat cu lecturile de bacalaureat. Ceasuri întregi se gândea de ce sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu, la cât de deștept îl zugrăvise autorul, n-a reușit să și-o păstreze pe frumoasa Ela ori de ce Felix nu i-a dat un cap în bot porcului acela bătrân de Pascalopol ca să-l lecuiască de Otilia. Despre carieră de profil (militară), în cazul lui Nușu, n-a putut fi vorba, deși nu i-ar fi displăcut, pentru că spunea lucrurilor pe nume și, nu de puține ori, folosea din plin arma ironiei, inclusiv în discuțiile cu superiorii. Gândea că odată și odată i s-ar fi înfundat.