Într-o împărăție, despre care s-au scris atât de multe povești, încât niciuna nu se mai știe, trăia, mai degrabă pe lângă decât în palat, o fetiță de împărat. O fetiță cuminte, care toată ziua se îngrijea de cuvinte.

Acolo creșteau cuvintele peste tot, era o grădină pururi înfloritoare, nu puteai să asiști indiferent la spectacolul trist al unei flori care moare. Unele poezii sunt și azi atât de catifelate de la cât de mult au fost cuvintele mângâiate.

Dar nu există poveste mare, sau mică, fără o vrăjitoare care unei fetițe cuminți să nu-i poarte pică. Vrăjitoarele astea fac tot ce știu ca să îți transforme sufletul nevinovat într-un loc urât și pustiu. Vă închipuiți, deci, la inima-i găunoasă și lipsită de milă, cât de mult putea să aibă ea o inimă de copilă.

Într-o zi, povestitorii își aduc bine aminte, fetița noastră tocmai terminase de plantat în pământul plin de sevă niște cuvinte. Niște cuvinte care înfloreau, atenție, doar o dată – și numai atunci când asupra lor se apleca o inimă fără pată. Mai mult chiar decât de soare, toată grădina se umpluse de emoție și de nerăbdare.

Nimeni nu se mai gândea acum la vrăjitoarea afuristă și sumbră ce se ascundea întotdeauna-ntr-o umbră. La viclenia, ori la îngrozitoarele ei tertipuri, la faptul că putea să ia nu doar un chip de înger, sau de băiat, ci și o mie de alte chipuri. Toți așteptau să vadă, cu jind, acele prețioase cuvinte-nflorind. Și pe fetiță râzând încântată.

Dar ele nu au înflorit pe pământ, niciodată...