uneori este nevoie să ți se spună adevărul în față
ca și cum ți-ar da pămîntul
un cap în gură
mă uit la oamenii pe care îi numesc oamenii mei
precum un inginer la un pod
le caut punctele de minimă rezistență
îmi așez urechea pe paginile lor
le ascult ticăitul acela interior
probabil vina se împarte proporțional
pe toată lungimea relației
pînă la capăt îmi zic
există oameni pe care nu mai vreau să îi văd
îi admir într-un fel răsturnat
cred că e un talent să poți călca apăsat
fără să simți ceva
nici măcar dinții imaginari ai fricii
invidiez ce nu am deși este cel mai nerelevant lucru
despre mine
mai bine aș recunoaște că am o obsesie ascunsă
pentru liniște
adun muzică și mă gîndesc la un antecedent
poate la o preempțiune a singurătății
ca la un fel de virginitate urbană
deși este mult prea devreme să mor
m-am răzgîndit cu privire la toate
și mi se face greață să spun că aș începe totul
de la capăt din nou